Abisuri

Este incredibil când ajungi constaţi cu câtă uşurinţă sunt puse pe tuşa convingeri până nu demult vândute drept adânc înfipte în sine, înrădăcinate până în măduva fiinţei, acolo departe, de unde totul a pornit. Conştientizând o astfel de stare de confuzie totală îţi şopteşti discret că nimic nu poate fi considerat drept referinţă strict personală şi infinit aplicabilă. Că orice convingere îţi aparţine doar parţial, restul fiind doar umplutură dictată de convingerile celorlalţi sau de un dureros”în lipsă de altceva”. Că, într-un fel sau altul, doar existând în mijlocul celorlalţi te molipseşti de convigerile sau neconvingerile lor, de argumentele sau contra-argumentele servite drept replică la propriile-ţi convingeri.

M-am considerat întotdeauna ataşată într-un mod extrem de egoist de esenţele pure ale conţinutului şi total indiferenţă de unduirile colorate, frumos mirositoare, atrăgătoare, complesitoare – şi aşa mai departe- ale formelor cu greutate la cântar, încărcate până peste poate cu tone de deşeuri înşelătoare, „de ochii lumii”, “de luat ochii”, „de închis gură târgului”. Deşeuri imposibil de folosit în stare pură şi fără cârja adiţională căci  lipsite de esenţa propriei verticalităţi. Deşeuri cu o existenţa palpabil stratificată şi la fel de palpabil inutilă.

Până nu demult eram în stare să cred că o convingere durează o viaţă. De la ultimele alegeri „de aici” mă tot întreb dacă o excepţie poate doar confirma o regulă sau doar zgudui din temelii convigeri până nu demult vândute drept linie de conduită. Căci, de la ultimele alegeri, mă împiedic la tot pasul de formă. Mai bine spus de lipsa ei. Şi mă râcâie atât de tare această lipsă de formă încât nu mai pot atinge esenţa pură imaginată dincolo de straturi. Mă râcâie atât de tare această formă deformată de golul dintre linii încât îmi vine să-i plâng de milă celui desemnat de a o o purta. Am devenit fără să vreau egoist ataşată de această formă lipsă încât nu mai reuşesc să-i discern conţinutul cu nici un chip. Îmi spun că taman lipsa ghicită a conţinutului în spatele formei mă face să focalizez pe elementul devenit – în lipsă de altceva – esenţial : formă.

Alte astfel de bucăţi de explicaţie ar mai există dar refuz cu îndârjire să conturez o convingere finală. Aştept să treacă şi zapez. Astupandu-mi urechile.