Uneori franturile refuza sa se lege. Lipste liantul. Tremura in bataia vantului nonsalant de seara si te trateaza cu indiferenta strainului in simpla trecere pe langa tine. Doar un moment, si ala deja trecut. Urla degeaba si din ce in ce mai ragusit, cica ar vrea sa fie bagate in seama si corect afisate, imperecheate si decorticate, asezate inteligent in context. Dar urla doar la luna, à lehamite si a degeaba, cu ochii inchisi, batute de arsita noptii si complet ocolite de orice interes vadit. Li s-au oferit deja ocazii si le-au refuzat, a doua sansa nu mai exista.
Franturile astea sunt deja frante, obosite de atata lupta de-a „cine-i mai stupid castiga”, franturile astea sunt frante de oboseala, ametite de nervi, batatorite de asteptare. Franturile astea si-au pierdut interesul, credibilitatea abia de le mai supravietuieste si ea. Lupta pentru supravietuire e al naibii de grea, franturi ca ele sunt multe, unele abandonate, aruncate dupa o singura si unica folosire, mototolite. Altele inca in scutece, inca timide, inca unice.
Ma strecor in fiecare clipa printre sute de franturi abandonate, pe unele le patrund admirandu-le limpezimea si claritatea, pe altele le evit – miros prea urat pentru a le putea gusta. Pe langa cele mai multe doar trec, nu am timpul si forta necesara sa le cumpar liant.
Franturile astea s-au nascut degeaba. Mare pacat !
Abisuri 
Răspunde-i lui dagatha Anulează răspunsul