Doua spinari

Astazi m-am trezit implicata profund in intimitatea unui „el” si a unei „ele”, doua spinari la inceput drepte, mai apoi din ce in ce mai incovoiate, curbate spre stanga sau spre dreapta, amestecate, fuzionate, amalgamate. Una dintre spinari purta ochelari cu rame groase, patrate, demodate, cealalta spinare avea parul lung si negru si vorbea cu un acccent de peste mari si tari. Spre dreapta.

La inceput spinarile au stat cuminti, fiecare pe locul sau. Au rezistat una cate una aproximativ doua secunde pana s-au obisnuit cu aromele umede de atata ploaie si cu gloata gri si obosita din jurul lor. Apoi au inceput sa fuzioneze. Spinarea din stanga a luat prima initiativa se se apropie de spinarea din dreapta. Intai s-a tras spre marginea scaunului latindu-se pe langa, napadind in lateala sa scaunul spinarii din dreapta. Apoi si-a ridicat mana dreapta si a lungit-o spre spinarea din dreapta si apoi a facut cam acelasi lucru si cu mana stanga, pana cand spinarea din dreapta, sugrumata de atatea maini straine, s-a simtit obligata sa murmure lingusitor la urechea spinarii din stanga diverse chestii, de-ale spinarilor. Nu stiu exact ce si-or fi spus, nu mi-a fost permis sa depasesc chiar toate pragurile. Dar si-au spus sigur ceva caci la sfarsitul zicerilor murmurate s-au simtit obligati sa fuzioneze si mai adanc, unul in altul sau invers, pana la implosia celui mai slab si explozia celui mai tare. Au stat asa amestecati pe un singur scaun cam cat a durat mersul cu trenul, indiferenti de implicarea voit-nevoita a gloatei, indiferenti de indferenta lor in fata intimului napadit, dezgolit in fata tuturor.

Dupa vreo sapte statii late am parasit cele doua spinari inlantuite si am reinceput sa privesc lumea in ochi.