N-avea profil Facebook, era un fel de schizofren, un fel de bolnav mental si totusi tanar. Reusise sa supravietuiasca pana la douazeci de ani chit ca purta in el o ura profunda, se simtea marginalizat, avea mereu impresia ca vorbeste in soapta, intr-o limba cunoscuta numai de el. Oamenii il jigneau in cel mai simplu mod posibil: oamenii il ignorau. El nu vedea decat rezultatul, el nu putea sa vada „dincolo de fapte”, el doar interpreta si adauga frustrari una peste alta, straturi groase de intrebari fara raspunsuri.
Traia intr-o casa mare cu doua etage, avea mai mult decat ceea ce altii si-ar fi dorit demult sa aiba si n-au avut niciodata. Dar asta nu conta, era mult prea simplu, mult prea vizibil, n-ar fi putut anihila niciodata durerea ce il macina de ani de zile.
Invatase sa adopte o atitudine rece, distanta, analiza mereu numai la rece, sentimentalismul de masa ii dadea greturi. Nimeni nu incercase niciodata sa-l inteleaga, nimeni nu ar fi reusit niciodata sa-l inteleaga. Era o cauza pierduta din nastere, era o nastere cauzata de diverse pierderi. Era un rebut, un defect de fabricatie, un biet anonim neinteles, instabil, dificil de ghicit, solitar, un IQ peste medie.
Nesociabil, se ascundea in spatele gandurilor de cele mai multe ori negre. Privea neamuzat zambetele si rasetele, il dureau zambetele si rasetele, il schingiuiau rasetele si zambetele. Nu intelegea nimic din lumea in care aterizase din pura intamplare. Isi promisese solemn razbunare, razbunarea tacerilor celorlalti prea gros acumulate, razbunarea ignorantei celorlati impotriva lui.
Si intr-o buna dimineata de decembrie devreme si-a luat lumea in cap. De tot. Degeaba. Devastator. Demential.
Douazeci-si-sapte cu el cu tot.
Abisuri 
Oare cum se ajunge aici cu sufletul unui tanar? oare e lumea asta prea nebuna ? e asa de trist…
Am auzit tot felul de analize si interpretari… Adevarul nu stiu daca il vom cunoaste vreodata. Cred ca fiecare dintre noi avem momente cand ne vine sa o lasam balta intr-un fel sau altul. Diferenta consta poate in cantitatea de aceste senzatii.
Și nu poți decât să te cutremuri, că de-nțeles, nu-i ce…
Daca n-ar fi avut arme la dispozitie probabil ca ar fi facut mai putin rau …Nu?
A ales o solutie permanenta la o problema temporara…poate ca in sfarsit a ales ceea ce a avut nevoie in situatia in care nimeni nu s-a chinuit prea mult sa fie prin preajma…trist
Problema cu temporarul si permanentul este ca nimeni nu poate baga mana in foc. Este trist, intr-adevar, atatea victime, nu stiu daca cineva ar fi putut anticipa toate acestea. parintii poate?
Ah, ce m-ai nimicit! In loc sa faca un copil, intuiesc ca acest individ a ales sa-i ucida.
Da, acest individ a creat „senzatie” vinerea trecuta in Newtown , USA. A omorat 26 de persoane dintre care 20 de copii. Asa, deodata. printre cei 26 era si propria-i mama.
Mama lui era acolo intamplator sau a vrut s-o hacuiasca si pe ea intentionat?
A inceput cu ea si cum ea era profesoara la o scoala din apropiere si cum aveau vreo 3 arme de foc acasa s-a gandit sa se razbune pe cei care ii „ocupau” mama timp de opt ore pe zi. Logic, nu?
Horror. Oare suferinta lui a fost atat de mare incat sa-l ucida de 26 de ori?
Cine poate stii? Si cine poate masura ?
M-am zapacit si am uitat sa spun ca ai scris superb, pur si simplu.
Iti multumesc , asa de trist, asa de intens, au venit cuvintele fara sa le caut prea tare.
eram sigură că despre americanul acela nebun este vorba, iar comentariile mi-au confirmat. crede-mă că nu înțeleg, nu voi înțelege de ce niciodată, nicicum… viețile acelor copii, sufletele lor… dar poate că nici nu trebuie să înțelegem.
poate că suntem palide umbre în înțelegere…
Am ascultat o groaza de analiz ale unor psihiatri, psiologi, etc, unii spuneau ca era o acumulare de frustrari, alti ca era autist nedetectat, altii ca au fost alesi copii pentru ca erau cei de care se ocupa „mama”. O fi in legatura cu mama ca prea a inceput totul de la ea. Cine sa stie?
autist nedetectat? frustrări și vina mamei? draga mea, e tardiv să căutăm motive ce nu sunt de niciun folos părinților care în loc să cumpere pruncilor daruri de crăciun le vor duce flori la mormintele prea repede săpate.
eu cred că astfel de probleme psihologice puteau fi depistate mai demult, mai din timp. refuz să cred că în țara unde prihiatrii și psihologii sunt regi, frustrările acestea au fost atât de bine ascunse. a fost în fapt o imensă nepăsare, un egoism al societății americane…
Sa stii ca sunt multi doctori care nu ajung sa puna un diagnostic corect, mai ales in domeniul atat de delicat a psihicului. Aici tocmai a aparut o carte pe subiect in care un „intr-un sfarsit detectat autist” poveste despre erorie medicale prin care a trecut, indopat cu medicamente si considerat drept schizofrenic a suferit o buna parte din viata marginalizat. Dar ai dreptate America e America, ar trebui sa fie mult mai la curent cu toate bolile astea.
eu spun doar că la ei psihiatrul seamănă cu medicul de familie, iar psihologul cu asistenta. este mare modă să ajungi mai devreme sau mai târziu pe la ei (în parte și pentru că atitudinea de first nation nu este aplicabilă ca un staniol peste toate temperamentele). așa că nu m/aș mira să apară cândva, în curând adică, un doctor care să umple tabloidele de scenarii de groază.
cu toții avem frustrări, cu toții atingem unele limite, dar ce ar fi dacă ne-am apuca cu toții să omorâm oameni nevinovați?
off… e cumplit, dar e america: străzi poleite intersectate cu străzi pline de ură și venin, cu mizerie și degradare. zgârie nori care ascund… nespusul, neînțelesul.
Am uitat esentialul : armele . Sunt aratate cu degetul. E vina lor. Toti au acces, orice pasarica ce trece prin orice cap poate apela la ele. Daca n-ar fi fost atat de la idemana oricui probabil ca pagubele n-ar fi fost atat de mari.
armele și imensa singurătate. da. ai dreptate!
[…] tot ce am scris împreună în acest an. sărbători fericite! nu uita, clubul psi ești chiar tu: abisuri, almanahe, altcersenin, cammely, carmen pricop, cita, cristi, dagatha, dia na, dictatura […]