N-avea profil Facebook, era un fel de schizofren, un fel de bolnav mental si totusi tanar. Reusise sa supravietuiasca pana la douazeci de ani chit ca purta in el o ura profunda, se simtea marginalizat, avea mereu impresia ca vorbeste in soapta, intr-o limba cunoscuta numai de el. Oamenii il jigneau in cel mai simplu mod posibil: oamenii il ignorau. El nu vedea decat rezultatul, el nu putea sa vada „dincolo de fapte”, el doar interpreta si adauga frustrari una peste alta, straturi groase de intrebari fara raspunsuri.
Traia intr-o casa mare cu doua etage, avea mai mult decat ceea ce altii si-ar fi dorit demult sa aiba si n-au avut niciodata. Dar asta nu conta, era mult prea simplu, mult prea vizibil, n-ar fi putut anihila niciodata durerea ce il macina de ani de zile.
Invatase sa adopte o atitudine rece, distanta, analiza mereu numai la rece, sentimentalismul de masa ii dadea greturi. Nimeni nu incercase niciodata sa-l inteleaga, nimeni nu ar fi reusit niciodata sa-l inteleaga. Era o cauza pierduta din nastere, era o nastere cauzata de diverse pierderi. Era un rebut, un defect de fabricatie, un biet anonim neinteles, instabil, dificil de ghicit, solitar, un IQ peste medie.
Nesociabil, se ascundea in spatele gandurilor de cele mai multe ori negre. Privea neamuzat zambetele si rasetele, il dureau zambetele si rasetele, il schingiuiau rasetele si zambetele. Nu intelegea nimic din lumea in care aterizase din pura intamplare. Isi promisese solemn razbunare, razbunarea tacerilor celorlalti prea gros acumulate, razbunarea ignorantei celorlati impotriva lui.
Si intr-o buna dimineata de decembrie devreme si-a luat lumea in cap. De tot. Degeaba. Devastator. Demential.
Douazeci-si-sapte cu el cu tot.
Lasă un răspuns