Camelia era o fata finuta, inaltuta, aproape blonduta. Camelia avea o voce suava, vorbea incet, pe tonuri inalte, zambea des si nu tinea niciodata cu tot dinadinsul sa-si dea cu pararea. Nici sa iasa in fata, nici sa fie prietena cu toata lumea, nici sa-si povesteasca cu lux de amanunte vacantele de vara la bunici.
Camelia n-a fost niciodata pioniera, nici in primul grup, nici in al doilea, nici in al treilea, n-a avut niciodata cravata tricolora in jurul gatului si asta facea nota descordanta, ceilalti o priveau ciudat si o catalogau in consecinta.
Camelia nu a ramas mult, a plecat spre sfarsitul anului cu tot cu parinti si nu s-a mai intors niciodata. Imediat dupa aceea gurile rele au inceput sa povesteasca multe pe seama evenimentului respectiv explicand cica tot restul cu fapte concrete.
Cam in aceeasi perioada a disparut si o cunostiinta de-a mamei, locuia „pe canal” si intr-o buna zi nimeni n-a mai stiut nimic de el, imi aduc aminte ca mergeam pe malul apei pe sub pomi daramati de caldura, dadeam poarta veche de lemn la o parte si bateam de trei ori la usa. Ne raspundea o femeie trecuta de cinzeci de ani, plansa si trista „nu stiu nimic de el, nici o veste de-atata amar de vreme, azi suntem maine ne cautam peste tot”.
N-am inteles mare lucru la vremea respectiva, cand am crescut un pic s-a facut un pic de lumina dar nu indeajuns.
Abisuri 
Răspunde-i lui Emilia G. Anulează răspunsul