Abisuri

Picioarele tipului de langa mine se odihnesc larg-lungite undeva pe sub scaunul din plastic alb. Imaginea scaunului din plastic alb  imi vantura gandurile, afisandu-le cu nonsalata mirosuri de lemn ars, fum alb si mici grasi sub umbrele prafuite in culori spalate de ploaie. Tarabele din fata „Leului”, or mai fi?

Astept intr-un subsol prost luminat undeva printr-un cartier „sic numarul saisprezece”, pe jos se latesc in voie o multitudine de pete lungi, gri murdar-asimetric, mirosul inchis se-nvarte in cerc, rotocoale dupa rotocoale de-a lunul scarii vechi, acum refacute, sapte trepte de inaltime variabila, o cotitura spre stanga si imediat dupa inca sapte trepte si apoi plat total, cateva ghisee inghesuite, alte scaune de plastic, niste oameni transpirati, amprente verzi, zambete albe. Zumzet marunt, aproape sambata, aproape departe, aproape duminica.

Nu astept mult, cineva ma striga pe numele „de fata”, verifica poza, verifica data, zambeste, ii multumesc, urc sapte trepte, cotesc spre stanga, inca sapte trepte, strabat sala prin fata ghiseelor, simt priviri maturandu-mi trecerea, prin dreapta, zambesc  in stanga si in dreapta, multumesc zambetelor, ies, verific la randul meu, lumina e in sfarsit utilizabila, privesc cerul, e aproape de patru.

Nu mai ploua, iau metroul, trec Sena, dau reteta, astept restul, iau sacul plin ochi, strabat multimi compacte, evit cozi in formare, iau autobuzul, aproape plin, privesc baltoacele.

Ajung, aleg o valiza, nu prea mare, cinci camasi, cinci tricouri, sacul cu medicamente, acte, bani de schimb, o carte, trei reviste.

Maine plec.