În viață fă-ți de cap, cu cap, până peste cap
Stau in varful unei acadele
Si privesc cu vanitate lumea lingandu-se pe bot
Sunt multi gura casca
Li se vede cerul gurii printre dinti.
Ma amuz cerandu-le sa stranga
Cat pot de tare un creion intre dinti
Daca reusesc sa nu-si atinga buzele
Le voi admira poate zambetul imediat dupa.
Daca nu, ii voi consola poate cu o poveste trista.
Stau in varful unei acadele
Si astept sa se topeasca
Viata m-a invatat sa relativizez pana si
Inaltimile.
Azi esti dulce.
Sincer, prefer asa, pe rand. Am incercat amestecurile gen „acru-dulce”, „dulce-sarat”, etc. N-am putut si pace. O fi genetic.
foarte, foarte tare!
si sus
e un exerciţiu de dicţie,
să sugi o acadea
şi să le strigi înălţimilor,
relativitatea dintr-o stea.
Dictie vertical-orizontala
Sau perfect perpendiculara?
Dicţie, fără predicţie,
fără predilecţie…
Pana si acadeaua e aleator-trecatoare. Asta apropo de pre-dictia dictiei, practic imposibila…
Reblogged this on Graffiti-uri pe pereţii unei gări.
Imi place la nebunie începutul :„Stau in varful unei acadele
Si privesc cu vanitate lumea lingandu-se pe bot”.
De fapt îmi place ideea de a sta în vârful unei acadele…deși cred că la un moment dat devine lipicios…
Devine lipicios atunci cand incepe sa se topeasca. Da, si mie mi-a placut ideea, mi-a trecut asa, deodata , prin fata ochilor si, in lipsa de altceva, am prins-o in zbor si am adaptat-o putin la context.
Frumoase cuvinte, mereu trebuie sa fim intr-o stare buna si dulci.
Da, ideal da. Dar nu se poate intotdeauna. Din pacate avem nevoie de treceri acide pentru a aprecia dulcele mai apoi.
Bună,
Îmi place să scriu, să grădinăresc, să gătesc și să călătoresc
Lasă un răspuns