Credeam ca mai dispun de cateva duzini bune de cuvinte inca noi-noute, puse deoparte pentru zile negre. Am ajuns dis-de-dimineata la birou si am gasit doar vidul ingropat sub o stiva dezordonata de hartii suprapuse aleator si acoperit de un praf subtire si bej pe care nici femeia de servici nu indrazneste sa-l mai turmenteze de cand mi-am expus odata pararea in fata ravagiilor lasate in urma-i de o simpla carpa folosita si rasfolosita.
Eram atunci dezorientata complet in fata firelor cu prea multe capete lasate in aer si a prafului aproape lipsa. Ecranul era atunci inclinat aproape de tot, imaginea disparuse de ceva vreme buna dar m-am considerat totusi norocoasa cand am mai putut salva ceva date. In general o belea nu vine niciodata singura si in general in urma unor astfel de treceri omul invata sa se multumesca cu putin.
In lipsa cuvintelor, stau si privesc aerul din jur printre particulele fine de praf in zgomotul razelor de soare in cadere libera. Mi-as fi dorit o dimineata intensa, in spatele intelesurilor ascuse, am dobandit doar o lunga asteptare plata si o lipsa crunta de idei. Cand eran mica nu indrazneam sa imi doresc nimic de frica sa nu se intample, ajunsesem la un moment dat sa-mi doresc mereu exact contrariul. Ce exercitiu debil, probabil de acolo mi se trag toate, cine stie?
Lasă un răspuns