Incompatibilitate ?


Omul din fata mea era un tip la vreo cinzeci si cinci de ani, un vulcan un pic flegmatic si un pic prea acrit pentru o masa insorita si de pranz si de inceput de vara. Soarele-i pica cu carare pe o parte, facandu-si cu greu loc printre firele gri dar inca dese.

Omul din fata mea manca cu pofta celui ce sare cu nonsalanta aproape zilnic peste croissantul de dimineata, si-si taia sporovaind cu agilitate, frunza de salata verde in patru bucati egale.

Omul din fata mea era intr-o comuniune practic emotionala cu fiecare bucatica astfel decupata.

Omul din fata mea isi cizelase de ceva vreme o teorie de beton si acum povestea celor ce aveau urechi disponibile, cu gura plina cu fapte diverse si diverse altele. Scanteie dupa alta scanteie curgeau de toate in toate partile; prezentul era deja improscat din toate partile si faptul parea iremediabil consumat, pierdut printre generatii combinate de pareri pe veci in fasa.

Omul din fata mea ajunsese la  o concluzie neasteptata si toti ceilalti il priveam ciudat, incercand sa-i taiem teoría in patru parti de egala posibilitate, cu argumente, cel putin la prima vedere, posibil valabile.

Omul din fata mea nu asculta, omul din fata mea doar vorbea si din cand in cand fluiera, cu un folos mai mult sau mai putin dovedit. Din cand in cand omul din fata mea mai si spunea :

“Omul si munca sunt intr-o incompatibilitate crasa, altfel cum s-ar putea explica durata inegala de re-adaptabilitate intre o pauza/non –pauza si invers?”    

Cum omului din fata mea nu i se putea nici vorba replica:

“Omul si munca se adapteaza doar la un context  si o situatie, restul e doar perceptie personala intr-un tot prealabil definit”.  

Omului din fata mea i se putea doar grimasa :

Virtual non-prezent deja improscat caut in disperare de cauza un niciodata posibil si totusi adevarat chit ca mult inferior nivelului de apreciere non-general valabila si totusi posibil de imaginat”

De fapt omul din fata mea se autoconsola adaptandu-se la randul lui, situatiei : in definitiv el nu gresea, el era doar non-copilul deja acrit si doar putin inflorit pe la colturi al unei epoci pe cale de disparitie.

Acest articol a folosit cu varf si indesat si o intamplare reala si doisprezece cuvinte propuse de Psi.

Anunțuri

16 gânduri despre „Incompatibilitate ?

  1. Omul din faţa computerului se uită la golul alb al dreptunghiului care-i aşteaptă comentariul şi, negăsind cuvinte pe măsura celor abia citite, se gândeşte să-l umple cu aplauze…

    1. Omul din spatele computerului nu poate decat sa-i multumeasca din inima celuilalt om si sa-i ureze o dupa amiaza de sambata cat mai linistita. Cum ar spune unii „omul si munca sunt doua entitati incompatibile” , sa profitam deci de exceptii.

  2. M-ai zapacit! Virtual prezenta, caut sa ma adaptez la realitatea zilei de sambata (deci non-pauza) rasfoind blogurile caci, perceptia personala asupra omului si muncii sale, ma face sa spun ca desi am intr-adevar nevoie de o mica pauza, daca tot pot sa fac ce vreau, de ce sa nu-mi odihnesc trupul, muncindu-mi neuronii? Deloc incompatibili omul si munca. Pauza si non-pauza, depinde cum le privesti.

    1. Eu cand eram mai tanara nu puteam sa concep o viata fara munca. Diferenta fata de mine, cea de acum, este ca atunci eram intr-un fel, pasionata de ceea ce faceam. Cred ca asta poate explica intr-un fel compatibilitatea sau… incompatibilitatea. Asta apropo de munca cu blogurile. O pasiune, compatibiliate dovedita deci !

  3. Cât de bine zice comentatoarea de mai înainte. Prima lectură a fost una fără cuvinte pe care să le pot scrie la final. M-am întors acum ca să mai citesc o dată și ca să mă caut printre rândurile tale (deși mai am un pic până la vârsta omului cu teoria beton). Sunt și nu sunt…

  4. O, dacă ai vedea cum îmi aranjez eu mâncarea în farfurie!
    Ai putea zice, la final de aranjament(care-mi ia destul şi din timp, şi din nesaţ), că m-am pus să mănânc cine ştie ce filosofii ascunse în miezul sângeriu al roşiei, ori în iuţeala cepei, sau a icrelor frecate mecanic.
    Ei, bine…nu merită munca!
    Roşiile-s de la aprozar, crescute precum Făt-Frumos, ceapa tot mă face să plâng, fie verde, fie roşie, fie clasică…iar icrele mi le freacă oricum frecătorii de mentă, taman când mi-e lumea mai dragă(mi-e lumea mai dragă când nu-s înfometată). Poftim exemplu:

    ” O, Doamnă, ce frumos aţi surprins dojana zilei în felul în care aţi presărat sarea numai pe brânză.” mi-a spus, la masa, deunăzi cineva.
    „Ce să fac, domnule”, i-am răspuns, „mie îmi place să-mi ling rănile, da’ să fie dulci”

    De fapt, îi datorez o-ntâmplare adevărată, nicidecum un răspuns, pe care, oricum nu-l aşteaptă, din incompatibilitate, fiindcă numai el ştie ce-a văzut aşa de fantastic în presăratu’ sării, şi-acuma m-am pus să-i inventez, eu, deşteapta legumelor, una, şi mai reală, ca să poa’ s-o-nghită. Mă duc să-mi prăjesc două ouă ochi, mi-ai făcut o poftăăăăăăă! 😉

  5. Omul tocmai a citit acest articol se afla in fata unei vacante de o saptamana deci nu poate gandi la nici o dilema existentiala care are in compenenta cuvantul munca. Asa ca se plimba pe alte bloguri dandu-se mare!
    Mi-a placut sa constat ca esti la fel de plina de simboluri si in proza, nu doar in vers.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s