In fiecare dimineata o salut din obisnuita, zambindu-i cu indulgenta gestului un pic prea matinal. In fiecare dimineata ii privesc doar tacerea lipita de fila de ziar desfacut la intamplare sau doar pierduta undeva pe la mijlocul unui ecran in stand by. In fiecare dimineata ii astept raspunsul cu sufletul la gura dar in fiecare dimineata imi inghit neconsolata frustrarea pasind in final doar rar si apasat pe langa, spre liftul derapanat.
Femeia receptioneaza doar zambete in schimbul tacerilor, consolidandu-si nestingherita pozitia de paznic. In fiecare dimineata incerc sa-i canalizez privirea undeva dincolo de coltul dreapta sus al geamului asezat intre ea si lumea inconjuratoare dar in fiecare dimineata imi inghit gres-ul in amarul incercarii terminate sistematic in esec.
Imi propusesem la un moment dat sa-mi lipesc artifical si doar temporar propria privire de linoleul proaspat spalat dar am esuat incorfortabil putin iniantea celui de-al treilea pas. Un mi-s data sa-mi calc peste bunele maniere chiar si impinsa de la spate de situatii incorfortabile.
Incercasem la un moment dat sa imbin bucati de explicatii valabile in scenarii potential posible “prea timida” , “prea frustrata”, “prea mandra”, “prea jos”, “prea sus”, “prea ocupata” dar n-am reusit si m-am lasat pagubasa imediat dupa, in lipsa de elemente doveditoare.
Toate incercarile de a schimba intr-un fel contextul fiindu-mi sortite esecului, de vreo cateva zile incoace am sfarsit prin a ma auto-consola spunandu-mi ca frustrarile matinale in fata non-gestului asteptat pe post de raspuns pot fi adresate printr-un unghi mai putin obtuz decat media atata vreme cat un sut acolo unde doare mai tare poate fi trait ca stimulant matinal si transformat pana la urma intr-un fel de etalon pentru «se poate si mai rau ».








Răspunde-i lui Dana Lalici Anulează răspunsul