I-am remarcat mai intai de toate pantofii, pantofii de papusa, „ratoi” ar zice unii, „pantofi doar confortabili” ar putea fara nici urma de eroare afirma altii. Apoi i-am simtit privirea, genul acela de privire de artist – da, imi place sa cred ca se pot categorisi pana si privirile – un pic nauca, un pic pe langa toate cele lumesti, planata, perfect dezinteresata de decor, privirea aceea cumva paralela cu toti si cu toate, cumva putin pe langa realitate, fix la limita intre betie si trezirea din betie.
Am privit-o doar in trecere, genul acela de privire detesta rolul cobaiului despicat in patru si fara sa vreau, mi-am adus aminte de Simonique. Poate din cauza fustei, un pic altfel decat fustele „normale” – da, imi place sa cred ca se pot categorisi pana si fustele – poate din cauza pantofilor, cumva un pic defazati de seriozitatea de obicei implicita a varstei. Sau poate din cauza privirii. Privire de viezure, planata, paralela, si totusi atat de patrunzatoare.
Simonique traise odata o poveste trista si asta o marcase practic pe viata „nu suport intoarcerile, am impresia ca voi gasi mereu un cadavru cu funia de gat”. Simonique facea tot posibilul sa stearga totul cu guma dar totul ii era scris cu litere de sange si sangele nu iese la apa. Plangea cand n-o vedea nimeni si imediat dupa o lua de la capat. Cu principii puternice isi explica cu lux de detalii orice opinie nu se dadea batuta in nici un fel. Nu ceda nu atat de frica esecului, nu, esecul parea sa-l depasesca cu usurinta „e un fel de experienta, un pic mai puternica decat altele”, nu ceda de frica monologului, singuratatea o deprima aproape la fel de mult ca si intoarcerea.
Simonique nu scrisese niciodata o carte si nici macar nu incercase. Ar fi putut si sunt chiar ferm convinsa ca ar fi reusit cu brio. Caci Simonique facea parte din categoria sufletelor sfaramate la o varsta mult prea frageda resuscitata cu forta si apoi obligate sa supravietuiasca intr-un fel sau altul. Simonique ar fi putut fi o alta Amélie Nothomb de exemplu, acelasi destin initial, aceasi privire un pic pierduta, un pic planata, un pic paralela si totusi intensa.
Am aflat aseara ca Amélie Nothomb a fost atacata la 12 ani de un grup de barbati, undeva intr-o mare, in Bangladesh. Am afat aseara ca Amélie Nothomb detesta de atunci marea si ca s-a autodetestat o vreme pana la schingiuire. Am aflat aseara ca ceea ce a scapat-o pe Amélie Nothomb de golul infinit, au fost cuvintele.
Si atunci cand am aflat toate aceastea, am inteles totul.
Late edit: acest articol descrie una din multele senzatii din spatele drumurilor de zi cu zi. Trenuri, gari, tunele.
Abisuri 
Simonique! Am avut o Simonique în viaţă. Dragă, cu multe din cele spuse de tine aici. Cu o diferenţă: ne-a plasat ea durerea şi suferinta într-un timp fără Simonique. Era teribil de tânără. Ce-ai deschis fără să vrei, poate nici măcar despre asta nu o fi vorba în textul tău. Ca de obicei mă alergi în sensuri…
cred ca fiecare avem o Simonique in viata. aceea doza de razvratire pe care numai un suflet atins o poate asuma fara frica de ridicol, aceea dorinta de viata capatata in urma aproape sfarsitului.
Eu am o Simonică, fum albastru…da’ doar atât, o zic, n-o povestesc. 🙂
astfel de aparitii sunt greu de povestit. Le simti doar prezenta, delicatetea de a spune lucrurilor pe nume intr-un mod nepartinitor, si, nu in ultimul rand , curajul, curajul de a supravietui.
Îmi place această autoare, am citit cartea sa „Biografia foamei”, sper să-mi mai permit în timp și alte titluri ale sale. Editura Polirom a publicat-o în România, o tot văd la standul lor la târgurile de carte, dar…ce să aleg mai întâi? Mi-a fost dor de tine, Abisuri!
imi pare bine ca ai revenit, si mie mi-a fost dor de tine.Amelie Nothomb face parte din autoarele mele preferate. Recomand „stupeurs et tremblement” mi s-a parut cea mai bunà umor fin ´ cinism fin, o poveste adevarata.