Îndes totul într-un pahar cu picior: hârtiuţe rupe-n opt, câteva fire de praf, zece cuie, o cutie goală de vopsea mată, o pungă de plastic maro, o pensulă fină şi una mai puţin fină, trei cleşti şi un pieptene ştirb, trei cartoane goale şi două pisici maro.
Iau apoi paharul cu picior şi-l depun cu grijă pe raftul cel mai de sus, scot aspiratorul din dulap, îl alimentez, îi trag firul cât mai lung şi apoi încep să fac zgomot. MARE. Ştiaţi că cei ce fac zgomote MARI au şanse mai mari să fie auziţi? Şi mie mi s-a părut o tâmpenie până când am testat-o pe propria-mi piele: am vorbit câteva zile-n şoaptă şi parcă dispărusem de tot, îmi uitaseră până şi numele. Mă strigau de nebuni pe prenume şi nimeni nu le răspundea, eram prea ocupată cu şoaptele mele pentru a mai integra schimbările.
După ce am îndesat totul într-un pahar cu picior, după ce am aşezat cu grijă paharul în raftul de sus, după ce am scos aspiratorul şi am început să fac zgomot MARE, ei bine, după toate acestea, m-am oprit fix la mijloc şi am constatat efectele: camera era cu fundul în sus, culoarea îi curgea finuţ pe pereţi, mochetă strănută fâşii-fâşii, caloriferul se dezmembra de capul lui, prizele îşi expuneau firele privirilor indiscrete, fereastra, dreptunghiulară, îşi mânjea reputaţia cu nişte resturi colorate şi nimic, dar absolut nimic, nu mai avea sens. Metaforele se dizolvaseră deja în prea mult alb, rimele se ridaseră de atâta plaititudine, ideile, odată creţe, îşi aşteptau notele, comentând pe ici pe colo.
În astfel de condiţii, nu m-am putut împiedică să golesc paharul, să-l clătesc bine de tot şi apoi să-l dau pe gât cu picior cu tot.
(Dincolo de aparenţe)
Abisuri 
Lasă un comentariu