Imi lasasem ochii undeva lipiti de negura cetoasa a noptii scurse peste strada nu demult astfaltata. O linie inca alba taia perspectivele in doua parti relativ egale. Aproape goale cat vedeai cu ochii si-n ambele sensuri. Mai iesisera cativa vecini dar totusi mult prea putini pentru ditamai dunga. Era o iarna ciudata, golita pana la ultimul fulg “cand am plecat, in gradina mai erau ceva urme vagi, dar cu ceata asta pana si incertitudinea resturilor are castig de cauza.”
Zburau avioane. Multe.
„Fugi d-aci, sunt lampioane ! Am intrat si noi in lume !”.
Sau invers. Ce mai conteaza, pana si obiceiurile se amesteca.
De jur imprejur curgeau dopuri si numere in timp ce pahare de plastic se intalneau intr-o liniste sparta de cateva urari de bine si pupaturi cu tinta de multe ori ratata. Oamenii numarau minutele, apoi numarau secundele si la urma de tot se numarau intre ei : “O treime ramane pe loc, doua treimi pleaca. Dincolo.”
Undeva nu foarte departe, ascunsa dupa o usa groasa de stejar o catea alba se ascundea sub scara, numarand zgomotele. La zgomotul „o suta” a inceput sa-si piarda rabdarea si a dat de stire „numarati voi invers ca mie mi s-au infundat urechile”.
Cand am ajuns la un zero absolut ne-am adunat si paharele si dopurile, am deschis usa, ne-am sters frumusel pe picioare si dusi am fost. La zece si un pic a sunat ceasul, ne-am sters mahmuri la ochi si am inceput un alt inceput. Din care parte, ramane de vazut.
Abisuri 
Răspunde-i lui abisurile Anulează răspunsul