Uneori simt ca-mi iau zborul, ca mi-l caut inversunata cu privirea pana dau de el, bine ascuns in spatele unui trunchi gros -maracine.
Uneori imi iau zborul si fug ignorand toate sfaturile si toate directiile celorlalti, uneori imi iau zborul si raman doar singura, eu si zborul meu, sfera egoista planand la o altitudine rezonabila.
Zborul nu uita, zborul e perfectibil, zborul invata din frunzele galbene putrezite si din perelel rascoapte din in copac, zborul nu se consuma, zborul arde la baza trunchiului gros-maracine, trunchi infipt, pamant umed, apa aproape gheata. Trunchiul acopera zborul cu intamplari diverse, semnificatii rastalmacite, amintiri inghesuite intre doua file odata albe acum cerneala odata albastra, acum scursa. Zborul are uneori sensuri, alteori contrasensuri, etalon fix, comportament variabil, radacina rasfirata in pamantul umed, apa aproape gheata, mai intotdeauana gheata, sensuri si contrasensuri, acelasi pamant umed, aceleasi fire, din ce in ce mai adanci.
Uneori imi iau zborul si ma pierd, ma pierd cat imi permit firele, cat imi da voie gheata, ma uit cat sa nu depasesc etalonul, niciodata dincolo de etalon.
Uneori ma pierd, alteori ma uit dar niciodata pentru totdeauna, niciodata dincolo de sfera, niciodata dincolo de fire.
Si astfel supravietuiesc, sfera dupa sfera, aceeasi aparenta forma niciodata acelasi aparent continut.
Abisuri 
Lasă un comentariu