De-ar fi fost să fiu comparată cu ceea ce nu mi-aş fi dorit vreodată, n-aş fi îndrăznit poate comparaţia. Căci, atâta vreme cât comparaţie ar fi existat comparativ la alte comparaţii ar fi trebuit să existe şi termeni de comparaţie, dar atâta vreme cât termenii de comparaţie lipseau cu desăvârşire n-am fost să fiu comparată.
Şi cu atât mai bine pentru căci o astfel de comparaţie nu s-ar fi putut numi cu adevărat comparaţie – ce stilul ei de comparaţie fără predicat mi-aş fi putut compara, că de stil nu putea fi vorba atâta vreme cât predicatul lipsea cu desăvârşire. Şi dacă ar fi lipsit măcar cu prestanţă ar fi putut fi o oarecare comparaţie dacă nu acceptabilă măcar cât să-şi merite numele, dar era o comparaţie lipsită de sens, genul de lipsă cu desăvârşire şi totuşi trecută cu vederea.
Căci vederea e relativă la treceri, cu cât sunt trecerile mai rapide cu atât mai bine. Şi tocmai de aceea nu mi-aş fi dorit să fiu comparată, aveam senzaţia că m-aş fi putut molipsi într-o oarecare măsură de comparaţii fără obiect. Să nu mă înţelegeţi greşit, eu nu îmi contest slăbiciunea valorii prin ochii celorlalţi, eu constat doar eşecul comparaţiei. Şi recunosc că slăbiciunea e omenească şi mai sensibilă la lumina – “mai sensibilă decât ce ?” nu am ajuns să înţeleg, comparaţiile au şi ele limitele lor, cel puţin pentru mine, comparativ la lipsa de limita acceptabilă, limita de la care orice comparaţie cu autorul acestor rânduri nu poate fi decât pur întâmplătoare şi nicidecum asociată unui fapt petrecut cu adevărată desăvârşire – şi gramaticală şi stilistică şi mai ales creativă căci cine poate contesta cu adevărat creativitatea, căci eu chiar am propus odată să fie scoasă naibii din dicţionar că prea tare ne compară unii cu alţii.
De-ar fi fost să fiu comparată vreodată n-aş mai fi fost. Şi cu atât mai bine căci mediocritatea m-ar fi mâncat cu stil cu tot.
Acest articol a fost scris cu un scop precis.
Abisuri 
Lasă un comentariu