Oamenii pleznesc minutele cu dosul ideilor în formare şi minutele scapă din timp pleznite de dosul ideilor în formare. Timpul nu mai are timp, oamenii citesc doar titluri formându-şi propriile idei cu care, odată formate, pleznesc timpul scurgându-şi minutele. Şi tot aşa, cercul vicios al lipsei de timp, al timpului comprimat într-un minut uriaş, încă ne-scurs.
Stăteam la un moment dat pe un peron într-o gara de provincie, pe lângă mine treceau trenuri în toate sensurile, încă nu sosise trenul meu, în aşteptarea trenului meu priveam trenurile altora, de exemplu îmi picaseră ochii pe un tren albastru, cu etaj. O femeie între două vârste ţinea uşa cu piciorul ca să nu se închidă -uşa- uşa zdrăngănea din zece în zece secunde, uşa vroia să se închidă, femeia ţinea uşa cu piciorul fumandu-şi ţigara şi eu mă întrebăm de ce. Femeia ar fi putut coborî pe peronul gri din faţă trenului albastru, femeia preferase însă zgomotul uşii închizându-se. Deschizându-se. Femeia nu avea timp, sau poate că femeia doar credea că nu are timp. Lângă femeia cu ţigară, o altă femeie, tânăra, blondă cu altă ţigară încerca peronul gri cu vârful adidaşilor albi. Femeia tânăra , blondă avea mai mult timp, sau poate că doar i se părea.
Cert este că la un moment dat, zece minute după, trenul s-a pus în mişcare cu tot cu cele două femei. Amândouă îşi terminaseră ţigările respective, eu priveam trenul albastru cu etaj depărtându-se şi mucurile terminându-se fumegând pe peronul gri dintr-o gară de provincie.
Eu aveam timp, trenul meu nu sosise încă.
Continuarea aici.
Abisuri 
Răspunde-i lui Să nu ratăm coincidenţele ! | Blog discutabil Anulează răspunsul