Îţi aruncaseşi cheia peste umăr, de trei ori priviseşi în aburul fin al dimineţii, praful îţi amestecase gândurile şi marea ştersese totul cu un burete îmbibat în apă sărată. Îţi aruncaseşi cheia peste umăr şi nu-ţi părea rău, furtuna descâlcise algele aranjându-le perpendicular pe ţărm, tu avea alga ta, verde-mare, alga cea mai din stânga, „stânga e întotdeauna relativă” îţi şopteau valurile, tu încercai să-ţi cauţi cheia, te durea umărul, te dureau muşchii gâtului, te durea pumnul, mult prea încleştat strânseşeşi tare, cât puteai tu de tare, până ţi se înroşiseră degetele, mai întâi vârful, mai apoi tot restul.

Nu-ţi mai simţeai cheia, dezlipită de degete îşi pierduse atingerea, i-ai fi căutat consistenţa pierdută printre algele perpendiculare pe mal, i-ai fi căutat consistenţa pierdută prin aburul fin al dimineţii, i-ai fi căutat-o dar te orbea soarele fix din faţă.

Începea o nouă zi.