Şi pe mine mă inspiră marea, cam în acelaşi fel, desigur, nu fix acelaşi, dar nu foarte departe de adevăr. Şi eu mi-am fotografiat capitolul în curs în dreptul soarelui în curs, în faţa valului în curs in ziua in curs, fix in secunda deja trecută, asfintită. Şi pe mine mă transpune marea. În ceva ieşit din comun, o chestie aşezată la margine de secol urmărind spuma la lupă şi viermii sub scoici.
Nu foarte departe se aude – în general – ecoul apei măcinând stâncile… Şi pe mine mă inspiră crăpăturile stâncilor, fix pe diagonala cea mare, fix pe direcţia razei. Şi pe mine mă atrage valul, un şezlong albastru aşezat pe buza malului, o carte deschisă la capitolul anterior, niciodată nu-mi găsesc pagina, detest paginile îndoite cu sufletul la gură, colturile mototolite, şi pe mine mă atrag spusele malului la gura valului, le sună literele atât de adânc încât uit până şi de vânt, până şi de soare, mă apucă crema de degetul arătător şi mă unge, un strat nu foarte gros, alb şi aproape pufos, dau pagină cu pagină cu degetul celeilalte mâini, inchid ochii şi rezum cuvintele. Îmi plac gândurile rezumate într-o senzaţie, acum îmi aduc doar aminte, luasem notiţe în emisfera stângă, cea dreaptă era ocupată cu număratul minutelor, orelor, zilelor, erau atât de multe de numărat, eu nu credeam în numere şi totuşi descreşteam fără să vreau, ore, kilometrii, tradiţii, oameni…
Şi pe mine mă inspiră marea, ieri am pus piatră peste piatră şi am agăţat senzatia ultimei zilei de nisipul pietros, erau atât de multe pietre, extrem de multe pietre nefolosite, ce risipă de aduceri aminte …
Şi pe mine mă inspiră marea, poate nu fix la fel dar sigur pe urmă.
Abisuri 
Lasă un comentariu