Se golise Pamanatul de tot, umbre bântuiau goale neintreband pe nimeni nimic, nu mai exista nimicul, exista doar spaţiul, vidul revărsat peste margini, se golise Pământul şi ceruse gunoierilor să-şi adune măturile, una câte una măturile se strângeau mănuchi, înghesuite una într-alta măturile avizau cu concentraţia tipică maturilor, nimicul.
Nimicul se simţea vizat, îl bătea aerul cald al măturilor în ceafă şi praful îi intra în ochi şi apa zvârlită în colo şi încoace îi masa tâmplele, nimicul privea vidul încercând conversaţii, măturile făceau „ca şi cum nu n-ar mai fi existat” şi-şi vânturau mai departe cozile, cuvinte ameţite de gol împungeau curiozităţi „numai cine nu întreabă nu are”, dispăruseră şi norii cu picuri cu tot, undeva câteva frunze bete nu-şi mai găseau starea, starea se lăsase convinsa renunţând , culoarea se pierduse şi ea undeva pe drum între două tranziţii diluate printre nişte paşi rari.
Se golise Pământul de oameni şi asta era o pauză binevenită.
Ganduri inspirate de o fotografie.
Abisuri 