Mă uitam la „oamenii aceia”, erau puşi acolo să-i înveţe pe alţii. Erau puşi acolo şi ne învăţau pe rând, când cel slab, serios şi slab, când cel gras. I se spărgea zâmbetul pe faţă celui gras şi glumele, probabil neintenţionate, atingeau ţinte neplanificate. Aveau o meserie ciudată oamenii aceia, o meserie pe care eu n-aş fi făcut-o niciodată. Erau un fel de gestionari de cifre, planificatori de timp şi supraveghetori de ansamblu. Cât mai coerent ansamblul. Erau sictiriţi „oamenii aceia”, li se citea sictirul în colţul gurii, li se scurgea plictisul între două pauze lungi.
Ne priveau „oamenii aceia” printre cuvinte, simţeau „oamenii aceia” că nu ne interesează cuvintele lor, simţeam şi noi dar nu aveam ce face, eram plătiţi să ascultăm, şapte ore lungi într-o sală dintr-un subsol prost aerisit. Două ferestre minuscule şi o zi ploioasă de aşa zisă iarnă. I-am privit pe oamenii aceia timp de opt ore superficiale încercând să le sintetizez cuvintele pe o foaie albă dar gândurile îmi umblau razna. Erau prea multe cifre şi prea puţină poezie.
La un moment dat ni s-a dat o pauză scurtă şi, privind ansamblul prin aburul unui ceai de mentă de o calitate îndoielnică, am realizat că şi eu ca şi toţi ceilalţi din sala aceea mică şi prost aerisită, nu eram altceva decât o simplă proiecţie a „oamenilor aceia” în ochii celorlalţi.
Abisuri 