Mi-s fără pic. Au intrat în sac şi şi-au tras sfoară. Una galbenă, tare de tot. Şi tot aştept să pice şi aştept degeaba. Mai c-am deprimat de atâta aşteptare. Am fugit. Am hălăiduit. Am vizionat. Am ascultat. Am devenit una cu canapeaua. Una cu televizorul. Nu e bine să devii una. Ştiu şi continui să devin. Ignor şi mă prefac.
M-am prefăcut că dorm – la dracu’ cu ţânţarii tomnatici. Când nu e să vină , nu e să vină. Parcă n-aş mai avea nimic interesant de spus. S-au spus toatele şi altele-mi e lene să inventez. Mi-ar trebui un far. Un ţărm. Nişte pietre. D-aia. Parcă d-aia. Totul are o explicaţie. A mea există şi-i cam încâlcită.
Poate ? Să mai vedem.
Abisuri 
Lasă un comentariu