Atunci credeam că s-a dus
Şi-am împachetat totul
Şi vise
Şi vorbe
Şi impresii
Şi le-am dat foc la toate
Şi toatele au ars până la capăt
(Aşa credeam eu, că au ars până la capăt
Că de fapt nu
Toatele nu arseseră de tot)
Era mult prea simplu să ardă
Aprinzi un chibrit
Şi nu mai este nimic
Este prea simplu să nu mai fie nimic
Toatele au mocnit
Şi ani buni după
Toatele s-au despachetat
Una câte una
Şi s-au revoltat în cor
Şi şi-au cerut dreptul la cuvânt
Şi eu le-am lăsat
Ce era să fac
Şi m-au năpădit
Până n-am mai rămas nimic
Anunțuri
Cât de frumos! Oh, de-ar putea să ardă așa, pur și simplu, și să dispară apoi ca fumul în aer..
Superbă poezie! 🙂
Mulţumesc. Ar fi prea simplu să ardă, starea de mocneală este cireaşa de pe tort. Cea care te face să simţi că eşti. În definitiv e bine şi aşa. Doar fumul trece.