Abisuri

@  Jordan Sanchez

Vrei, nu vrei, te obişnuieşti şi cu rutina. Îţi pui căştile pe urechi şi dai muzica la maximum. Şi apoi dai din cap în ritmul muzicii evitând oamenii şi privirile lor ciudate. Privirile lor mirate. Toate privirile. Nu-ţi place când te agaţă o privire, te simţi jenat şi contropit. Închizi ochii, aşa e mai bine, să se scurgă fără să se vadă. Să nu te întrebe nimeni de ce. Să te stingi între două strofe şi-un răcnet. Să dispari într-un tunel.

Uneori se întâmplă să te înfulece tunelul cu muzica cu tot şi atunci deschizi ochii şi priveşti negrul. Negrul strânge. Dintotdeauna a strâns. Când erai mic o rugai pe mama să aprindă luminiţa şi s-o lase aşa. Şi mama o lăsa. Te-a învăţat prost mama, negrul face parte din educaţie. Tu ţi-ai reuşit excepţia şi acum suferi. Tunelul e lung şi negrul al naibii de încet.

Vrei, nu vrei, te obişnuieşti şi cu rutina. Priveşti avioanele cum trec şi-ţi spui că ai trece şi tu ca ele. Te faci că treci fără să treci. Dai doar impresia că treci şi buclezi. Îţi place acolo, în buclă. Muzică în buclă, viaţă în buclă, trasee în buclă. Buclezi şi decrementezi. O lună mai puţin, o viaţă mai încolo. E atât de uşor să dai impresia că eşti. Ieri ai fost şi alaltăieri ai fost şi acum o săptămâna ai fost. Până şi azi eşti. Uneori te împiedici şi atunci nu mai eşti. Dar asta se întâmplă rar. Ieri de exemplu, nu s-a întâmplat. Nici alaltăieri nu s-a întâmplat. Aproape ca ai uitat cum e să nu mai fii.

Are şi rutina părţile ei bune.