E ca şi cum ai auzi apa susurând şi ai cauta şi ai analiza la rece, la cald, ai pune mâna să simţi, ai găsi originea şi ai telefona. E ca şi cum ţi s-ar spune să vezi, să te duci să notezi un număr, să te duci să-i asociezi un nume. E ca şi cum ai lua liftul şi ai apăsa pe butonul care trebuie, butonul de deasupra ta şi apoi ai coborî fix deasupra ta şi ai constata că acolo, fix deasupra ta, nu există nimic din tine, nici măcar o uşă verde cu un număr mic inscriptionat pe tocul uşii. E ca şi când te-ai rezema ameţită de peretele galben şi ai încerca să-ţi revii, să-ţi spui că eşti doar cu un etaj mai sus, că aşa şi trebuie să fii, cu un etaj mai sus, să cauţi un număr şi să-i asociezi un nume. E ca şi cum ar curge apă prin peretele galben dincolo de uşa verde şi tu ai auzi-o susurând şi ţi-ai spune fără să spui că întotdeauna ţi-a fost frică de apa care susură.

Că de mică ai avut probleme cu apa care susură, că se spărgea conducta, că se înfunda chiuveta, că te trezeai în mijlocul bucătăriei reci, în mijlocul pivniţei reci, că te trezeai să strângi apa cu ibricul albastru şi o strângeai până dimineaţă şi dimineaţă te întreba lumea ce mai faci, pe unde îţi mai petreci nopţile, şi tu spuneai lumii că cearcănele au o explicaţie, nu, nu explicaţia pe care o vroia lumii, explicaţia lor, a cercanelor. Tu credeai în explicaţia cearcănelor lumea se făcea că te crede, o vedeai după zâmbetul maliţios, lumea nu ştia să mintă, se vedea după sprâncene. Începuseşi să detectezi minciuna după forma sprâncenelor şi atunci renunţai la ibricul albastru şi spuneai că era unul roşu, scorojit, care oricum nu folosea la nimic.
E ca şi cum tu şi apa şi butonul şi peretele galben fără uşa, e ca şi cum voi sunteţi fără să fiţi. E ca şi cum aţi fi departe, în spatele zilelor, în spatele nopţilor, dincolo de orice logică general acceptabilă. E ca şi cum aţi dispărea o vreme şi v-aţi uita şi apoi aţi apărea deodată pe nepusă masă şi atunci v-ar trebui un perete de care să va sprijiniţi să nu cadeţi, să simţiţi că existaţi, să vă convingeţi că sunteţi doar cu un etaj mai sus, fix deasupra, acolo unde nu există uşa verde şi nici număr mic lipit lângă.
E ca şi cum aţi fi fără să fiţi sau că n-aţi fi fără să ştiţi.