Abisuri

@  Andrei Lazarev

Îmi calc degetele pe rând cu fiecare talpă şi apoi mă plâng că mă doare şi calc din nou pentru că aşa sunt eu, îmi place să mă calc, să mă tăvălesc în noroi şi apoi să mă arăt lumii aşa, tăvălită şi apoi să mă plâng că mă vede lumea aşa cum nu ar fi trebuit să mă vadă.

Îmi calc degetele începând de la stânga şi continuând până la cinci şi continuând apoi mai departe răcnind de atâta călcătură şi totuşi călcând căci şi degetele au logica lor, trebuie să o aibă, chiar dacă nu o strigă şi nici nu o arată logica aia există undeva şi eu mă încăpăţânez să o caut, să o scot la suprafaţă şi s-o întorc pe toate părţile căci aşa îmi place mie, să terfelesc tot ce se poate terfeli şi apoi să strig că mă doare şi apoi să uit că am făcut-o cu intenţie, bună sau rea rea intenţia a fost şi va rămâne căci făcând-o vroiam să rup, să smulg , să enervez până acolo unde nu se mai poate enerva şi nu se mai poate uita şi nu se mai poate ierta  şi de multe ori uit de intenţie, cauza aceea voită şi mă împiedic de efect, de durerea degetului mare, de durerea degetului mic, de întrebările acelea fără răspuns , de miile de possibilitati în cercul acela prea cerc şi atunci urlu de atâta prostie şi spun că nu mai fac, că nu mai încep, că nu mai deget şi nici nu mai calc căci aşa sunt eu, îmi promit multe şi apoi uit că mi-am promis şi apoi promit din nou până mă satur de atâta promis şi adorm jurându-mi că nu şi tot degeaba.