Uneori îmi vine „să” şi nu pot că-i prea abstract, prea imposibil de definit, prea întortocheat, prea banal de idiot, prea idot de banal. Uneori îmi vine „să” şi nu-i găsesc definiţia. Îmi torn un lichid alb într-un pahar cu dunguliţe fine şi aştept să pice definiţia lui „să”. Explicaţia imposibilului. Dovada „că”. Certitudinea că există definiţii care nu-şi definesc decât propriul eşec.
Uneori aş sparge paharul cu dunguliţe fine să curgă lichidul ăla alb pe piatra aia creată, să se ducă, să miroasă a fum, căci fumul acoperă toate spargerile şi apoi să iau o mătură să adun toate cioburile, căci cioburile aduc noroc dar eu aş vrea să nu mai cred în superstiţii şi tocmai de aceea nu.
Uneori îmi „să” şi nu-i găsesc definiţia. Este o stare ciudată „să”. Nu există nici definiţie, nici leac nici scop. Doar este. Cineva mi-a spus odată că eu doar sunt şi mi s-a părut extrem de drăguţ, aproape că mi-au dat lacrimile de atâta drag şi n-am putut dormi de atâtea lacrimi şi am povestit la toată lumea ce drăguţ este să fii, să nu ştii cu exactitudine ce, să fii, să exişti undeva, acolo unde să agaţă cuiele în gând, acolo nu există explicaţie, nu există definiţie, nu există decât regretul de a fii.
Uneori îmi vine „să” şi nu pot că doar prea tare, al naibii de tare, doar să fiu. Probabil asta vroia să spună cineva.








Lasă un comentariu