Abisuri

Cel mai tare m-a durut când am văzut cum s-a ales praful din fabrica de stofe la care lucrase, o viaţă, bunica. Se ţesea stofă de calitate superioară, fină, stofă rezistenta, de-o vând acum englezii acum ca un articol de lux. Au rămas doar bazinele, clădirea şi desigur, amintirile.

Bunica a fost erou al muncii socialiste. Pe vremea aceea eu habar n-aveam ce însemna să fii erou al muncii socialiste. Veniseră de la televiziune, să-i ia interviu bunicii. Ne anunţaseră cu ceva timp înainte că vor veni, să ne pregătim. Toată lumea era emoţionată că vin. Pe mine mă durea fix în pix că vin. La 7 ani habar n-aveam cum stă treaba cu titlurile şi onorurile…

Casa fusese făcută lună, miroasea a petrol şi preşurile fuseseră spălate şi apoi uscate pe frânghia de sârmă din curte. Se vedea puţin rugina, câteva dungi portocalii, dar mama pusese o mobilă fix peste ele, să nu se vadă. Camera mare fusese scuturată bine, aerisită, premenită, patul fusese acoperit cu o cuvertură de un albastru pufos. Pest cuvertura stăteam eu, pleaşcă, şi priveam la lumea aceea ciudată care se agita și mă felicita pentru „ce bunica nemaipomenită am, etc”.

Nu-mi aduc aminte decât de un microfon mare şi o femeie tânără.

Restul s-a dus.

Nu ştiu dacă bunica a apărut la televizor. Noi aveam un Diamant atât de prost, încât atunci când îi dădeam drumul făcea dungi-dungi. Chit că ne rugam la ce aveam noi mai sfânt – în gând – să nu se strice, se strica şi atunci chemam reparatorul de televizoare cu dungi. El spunea că nu poate să vină imediat, că are multe, foarte multe, de reparat.

Într-un final venea, vreo săptămâna după. Deschidea televizorul şi atunci ieşea tot praful din el și apăreau cilindrele acele ciudate, despre care, mulți ani după, am învățat că se numeau lămpi. Mirosea a ars şi a cald dat eu priveam curioasă ce şi cum şi-mi doream să devin ca el, omul care ne repara legătura cu lumea. Îmi doream cât puteam eu de tare să devin reparatoare de televizoare cu dungi, chit că, din când în când în când, se mai strica şi radio-ul, şi atunci, după ce îi trăgeam o palmă iar el începea, printr-o minune, să funcţioneze, îmi spuneam că sunt făcută și pentru meseria de dat cu pumnul în aparate vechi şi îmi doream să dau la Electronică, şi chiar am dat.

Bunica muncea mult, trei schimburi, creştea doi copii şi un bărbat, construia o casă şi vroia tot ce era mai bun pentru copii ei. Să nu ajungă ca ea, să fie oameni cu şcoală şi parte şi carte şi toate alea şi chiar a reuşit. Din când în când băteau vânturile alea de bat din când în când şi plouau ploile alea de plouă când le apucă şi atunci zburau ţigle sau se spărgeau ţiglele şi atunci bunica punea un lighean în mijlocul casei să adune apa şi zicea că „vede ea când se va mai opri puţin nebunia” şi chiar vedea ea, adică se ocupa, se urca pe casă şi înlocuia de mi se făcea rău numai privind-o, era nu foarte sus dar destul de sus cât să mi se facă rău doar privind-o şi deodată devenea eroul meu şi asta era cel mai important.