@Neven Krcmarek
N-am starea necesară facerii
Am încercat mai întâi negrul
Şi n-a ieşit decât gri
Şi apoi albul şi verdele
Şi toate consoanele
Şi le-am lipit în fel şi chip
De-am umplut garduri
Şi gardurile s-au rupt
De atâtea goluri
Şi golurile de atâta gri
Au devenit deodată bălţi
Şi bălţile de atâta negru
Şi-au luat gândul
Şi odată cu gândul
Au dispărut şi cuvintele
Şi pauzele dintre cuvinte
Şi, între două pauze, au apărut semnele
Chestiile alea mici, premonitorii.
Întâi a fost chestia cu alunecatul
Apoi chestia cu împiedicatul
Apoi n-a mai fost nici o chestie
Şi nefiind, aşa brusc nefiind
Am considerat-o capac peste toate chestiile
Peste toate gardurile
Peste toate golurile
Şi-am tras concluzia care nu se vroia trasă
(Unele concluzii opun rezistenţă tragerii
Şi unii oameni opun rezistenţă concluziilor
Şi unele fapte opun rezistenţă oamenilor
Şi tot aşa până ceva se rupe
Adică cedează aşa-deodată
Şi se crează un vid
Un spaţiu
O culoare nedefinită
Unedeva un pic spre gri
Şi un pic spre negru
Şi un pic cu mici nuanţe verzi
Atât de mici încât se pierd atât de bine
Încât nici nu mai merită efortul).
Abisuri 
Picul ăla de verde poate crește dacă e udat 🙂
Am ajuns la concluzia ca cu cât ne opunem mai mult…tragerii unei concluzii, cu atât doare mai mult în momentul în care, inevitabil, o tragem
Înțelegi tu ce vreau să spun, deși e posibil să fiu blamată pentru exprimare ( pe care am ales-o înadins) 😀
Inteleg… Suntem oameni, deci cu defecte, cu obisnuite, cu pacate …Uneori insa o tragem prea devreme si o tragem gresit… De unde sa stim oare ?
E cumva complicat de știut, deoarece se cam bat în cap, în momente din astea, rațiunea și inima. Iar noi trebuie să alegem din doua, una 🙂