Fabrica de stofe


Bunica a fost erou al muncii socialiste şi eu habar n-aveam ce însemna să fii erou al muncii socialiste. Veniseră aia de la televiziune să-i ia interviu, ne anunţaseră cu ceva timp înainte că vor veni, toată lumea în afară de mine era emoţionată că vin. Pe mine mă durea fix în pix că vin. La 7 ani habar n-aveam cum stă treaba cu titlurile şi onorurile… Casa fusese făcută lună, miroasea a petrol şi preşurile fuseseră spălate şi apoi uscate pe frânghia de sârmă puţin ruginită. Se vedea puţin rugina, câteva dungi portocalii, dar mama pusese o mobilă fix peste ca să nu se vadă. Si nu s-a văzut. Camera mare fusese şi ea scuturată bine, aerisită, premenită, patul fusese acoperit cu o cuvertură albastru pufos şi, peste cuvertura aia albastru pufos stăteam eu pleaşcă şi priveam la lumea aia ciudată care se agită, mă felicita pentru „ce bunica nemaipomenită aveam eu”. Nu-mi aduc aminte decât de un microfon mare şi o femeie tânăra. Restul s-a dus. Nu ştiu dacă a apărut la TV sau dacă nu a apărut la TV. TV-ul era ceva rar şi în general prost. Când îi dădeam drumul făcea dungi-dungi şi atunci ne rugam să nu se strice. Dar, din când în când se strica şi atunci chemam reparatorul de TV-uri cu dungi şi reparatorul de TV-uri cu dungi spunea că nu poate să vină imediat, că are multe, foarte multe televizoare cu dungi de reparat. Într-un final venea, vreo săptămâna după şi deschidea televizorul şi atunci ieşea tot praful din televizor şi deodată apăreau diodele alea ciudate şi mirosea a ars şi a cald şi eu priveam curioasă ce şi cum şi-mi doream să devin ca el, reparatoare de televizoare cu dungi şi din când în când în când se mai strică şi radio-ul şi atunci îi trăgeam o palmă şi uneori mergea cu palma, adică începea printr-o minune să funcţioneze şi atunci îmi spuneam că sunt făcută pentru meseria aia, reparatoare scria pe mine şi lăsam naibii caii verzi pe pereţii şi mai verzi şi-mi revizuiam atitudinea şi vroiam să dau la Electronică, şi chiar am dat.

Bunica muncea mult, trei schimburi, creştea doi copii şi un bărbat, construia o casă şi vroia tot ce era mai bun pentru copii ei. Să nu ajungă ca ea, să fie oameni cu şcoală şi parte şi carte şi toate alea şi chiar a reuşit. Din când în când băteau vânturile alea de bat din când în când şi plouau ploile alea de plouă când le apucă şi atunci zburau ţigle sau se spărgeau ţiglele şi atunci bunica punea un lighean în mijlocul casei să adune apa şi zicea că „vede ea când se va mai opri puţin nebunia” şi chiar vedea ea, adică se ocupa, se urca pe casă şi înlocuia de mi se făcea rău numai privind-o, era nu foarte sus dar destul de sus că să mi se facă rău doar privind-o şi deodata devenea eroul meu şi asta era cel mai important.

Cel mai tare m-a durut când am văzut cum s-a ales praful din fabrică la care lucrase o viaţă bunica. Se ţesea stofă , stofă de aia de calitate superioară, fină, rezistenţă, stofă de aia de-o vând acum englezii acum ca articol de lux. Au rămas doar bazinele şi clădirea şi desigur, amintirile.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s