Sunt unele zile care trec fade. Linii drepte, paralele cu tot. Cu tine. Cu toate. Aștepți să se termine linia și tot nu dai de punct. Pui capul pe pernă cu speranța punctului la capătul pleopelor și pleoapele trag de ele și caută punctul și punctul se încăpățânează să asculte zumzetul betonierei din față și manelele din față și tu tot cauți punctul și deodată zici că-i el, punctul și de fapt nu, te înșeli o dată, două ori, te înșeli până la capătul pleopelor și atunci pleopele se deschid, una câte una și lasă să între firul ăla de lumină și zgomotul ăla de țânțar prins între două plase. Și ele intră toate și manelele intră și zgomotul betonierei intră și el și-ți dai seamă că e târziu, groaznic de târziu și-ți cerți pleopele că nu ți-au spus și pleopele se închid cu nepăsare și liniile continuă, la fel de drepte, la fel de fade, la fel de paralele cu tot și cu toate și se face deodată unu’ și a mai trecut o zi și-ți dai seamă că a trecut după formă ciudată a non-liinilor, curbura aceea la granița dintre tine și lume și atunci tragi concluzia care nu se voia trasă și gata.