Am văzut poarta. Era mare, dintr-un lemn vechi. Cineva îl colorase în roșu și-l uitase la soare. Mă ridicasem pe vârfuri și nu văzusem decât o dungă fină. O pisică se spăla la umbră și o babă privea în zare. Îmi spusesem atunci să tac și tăcusem. Era atât de bine sa taci, să lași tot restul să treacă prin tine. Mă înjunghiau cuvintele de cu seară și încercam să le dau un sens. Să le găsesc contextul. Există o amestecătură de fapte. Există un amalgam de stări. Există dunga aceea fină, există lumea din spatele dungii  și mai exist eu. Uneori ne amestecăm și devine ciudat. Dispare dunga, apar eu, dispar eu și apare baba, dispare baba și apare pisica. În felul tău mi-ai spus să tac și-n felul meu am tăcut. Nu mai voiai cuvintele acelea, voiai un nivel superior. M-am ridicat pe vârfuri și am încercat să privesc deasupra dungii. Am văzut poarta. Erau mare, dintr-un lemn vechi. Cineva îl colorase în roșu și-l uitase la soare. Mi-am pus mâna la ochi și am încercat să trec dincolo de amalgam. Deocamdată n-am reușit.