Vreau să urăsc !

Vreau să urăsc ! Să urăsc până la vârful degetelor, să mă doară de atâta ură şi să cadă unghia cu ură cu tot. Să mă doară până în carne şi să mă scufund în durere până mâine. Până poimâine. Până la următoarea unghie să mă scufund până nu mai pot şi să uit că n-am mai urât până atunci.

Există zile albe şi exista zile gri şi zile verzi şi mai există zile. Zile după nopţi în care nu am existat. Cad bucăţi din zi şi strică noaptea. Îmi iau pledul verde şi-l pun peste pledul gri şi acopăr noaptea cu gândul că va veni ziua şi ziua se încăpăţânează să vină. Şi ziua nu vine. Şi mă încapatanez să cred şi întreb şi întreb şi întreb şi curge noaptea şi curg orele cu secundele şi minutele şi ziua nu, şi noaptea da şi continuă să cadă bucăţi din zi peste noapte şi vreau să urăsc. Să urăsc până la vârful degetelor, să mă doară de atâta ură şi să cadă unghia cu ură cu tot. Să mă doară până în carne şi să mă scufund în durere până mâine. Până poimâine. Până la următoarea unghie să mă scufund până nu mai pot şi să uit că n-am mai urat până atunci.

Se aud zgomotele nopţii şi pledul verde devine negru şi pledul gri devine şi mai gri şi mă cuprinde ura pe noapte, pe seară, pe zi, mă cuprind literele şi mă întreb de unde şi până unde plăcerea asta de a face din gri verde când e evident că gri-ul tinde spre negru. Şi continui să întreb în van şi fac risipă de litere şi-mi pare rău de atâta risipă. De atâtea literele. Şi continui să vreau. Să ştiu. Şi şterg noaptea cu pledul verde peste pledul gri şi-mi astup uechile cu litere şi continuă să cadă bucăţi din zi şi continui să mă fac că ninge, şi chiar a nins.

Vreau să urăsc ! Să îngrop literele una câte una şi să devin pled.