Abisuri

@ Rutger Geleijnse

Băteam metrourile pariziene în fiecare dimineață, le băteam gri și fix și trist și nici nu îmi mai dădeam seama că le bat, de la un punct încolo griul domină și te lași dominat de gri până într-o bună dimineață ploioasă de toamnă când da acela muzicianul peste tine și te stoarce, adică îi da cu acordeonul și cu chitara într-o limbă cu accent atât de cunoscut că-ți vine să-l iei în brațe și să-l întrebi de ce naiba nu-și vede de casa lui frumoasă de la țara, din satul acela frumos de la poalele muntelui, de ce mama lui de muzician nu-și vede el de curtea lui lăsată baltă, măncată acum de buruieni, de ce preferă el să strice griul dimineților devreme în metrouri tapisate cu tot felul de stări, chipuri goale și bare reci ? De ce ?

Când a terminat de cântat i-am dat 5 euros și mi-am întors capul să nu vadă că plâng.