Mi-a trecut prin cap ideea de turbare. Cum stăteam acolo și așteptam “sa”, constatam cu o oarecare îngrijorare că aștept degeaba.

Treceau zile, nopți, seri , mese pline, oameni care își povesteau viața, fumuri, fum, nori, vânt. Uneori treceau și se duceau, se pierdeau undeva, hăt-departe, acolo unde nu le căuta nimeni. Acolo unde nu putea să le caute nimeni. Dincolo de bolta verde a copacilor, dincolo de gardul scorojit se duceau și chiar nu mă interesa unde se duc. Alteori  treceau și mă furau, pur și simplu mă hipnotizau în măreția ducerii și nu-mi dădeam seama decât prea târziu că-s dusă odată cu ele.

Atât de târziu îmi dădeam seama, încât cu greu mai putea exista intoarecere.

Acolo, hăt departe, se făcea că pluteam pe un nor alb și pufos și se făcea că priveam lumea fără să-i remarc detaliile. O priveam pur și simplu așa cum nu era. Că-n definitiv priveam doar proiecția lumii în perspectiva mea. Când se întâmpla întoarcere, lucrurile se petreceau brusc. Atât de brusc încât mi se întâmpla uneori să mi se șoptească – fără să vreau să mi se șoptească, fără să accept intuiția aceea că șoapta va veni, că-i în firea lucrurilor văzute la lumina zilei să vina – se întâmpla să mi se șoptească brutal “UTOPIE” și atunci se ducea naibii norul și albul și lipsa detaliilor, și-n lipsa detaliilor lumea redevenea așa cum poate că fusese dintodeauna, plină de detalii, griji, ipocrizii, slăbiciuni, fantasme nocturne, frustrări de tot felul, pahare pline, apoi goale, din nou pline, sticle, scrum, mucurí.

Și atunci îmi dădeam seama, că-n lipsa detaliilor, eu existam doar noaptea în spatele fumului, a mucurilor, a paharelor goale și a scrumierelor pline. În rest priveam doar proiecția lumii în perspectiva mea și, când cădeam odată cu norul ăla alb și enervant de pufos, mă zdrobeam odată cu pământul de atâta alb și căutam colțul să aștept să treacă.

Și atunci îmi trecea prin cap ideea de turbare de atâta colț.