Despre starea dindărătul beției am filozofat într-o sâmbătă într-un parc. Prin fața trandafirilor defilau fete frumoase îmbrăcate în rochii vaporoase, albastre. Două fetițe cu codițe desenau cifre cu cretă- o cretă verde și una albastră – cretă asortată la rochii și la ochi.
Despre starea dindărătul batiei am început a spune că ne reprezintă cel mai bine – starea aceea definește de fapt omul din spatele rațiunii și a randuirilor dictate de societate. Cinci minute după, considerând ipocrizia drept imposibilă – excepțional vorbind sunt de acord că există ipocrizie dar îmi e greu să cred că există o ipocrizie generalizată prin care toți suntem de fapt alții, cei dictați de rânduirile societății și a raționalului îndoctrinat – cinci minute după, starea dindărătul beției devenise doar curaj. Curajul de a lăsa baltă toate oprelistele dictate de rânduielile societății.
Priveam trandafirii și le apreciam sinceritatea. Ei nu aveau de ce să se mintă. Singura lor menire era să-i îmbete pe alţii cu mirosul lor. În lipsa trandafirilor oamenii se îmbată cum pot. Dar de unde nevoia oamenilor de betie? Din nevoia de sine, de adevaratul eu? Din ipocrizia acceptiunii randuielor dictate de societate? De frica?
Despre starea dindărătul beției ar fi multe de spus dar atât de puține posibil de dovedit. Cine să recunoască adevărul? Adevăratul eu nu mai există, a fost omorât din fașă în momentul în care am devenit binecrescuți.
Prin faţa trandafirilor defilau fete mincinoase îmbrăcate în rochii vaporoase şi trandafirii continuau să îmbete tot parcul cu starea aceea de bine acceptată de comun acord într-o sâmbătă seara.
În definitiv ne învârtim constant într-un cerc la graniţa dintre minciună şi ipocrizie. De unde si necesitatea starii dindărătul beției.
