Uneori cobor de pe calul meu alb cu aripi roz

DACĂ NU CREZI, STRICI VERSUL

E joi e frig, e alb, e încă departe, e încă posibil.  Privesc lumea printr-un geam pătrat și mă imaginez călare pe un cal alb cu aripi roz. Când vreau să scap de alb sau de gri sau de peisajul monoton cu macarale, sau de Rică, colegul de birou care visează de când se știe  să ajungă oriunde altundeva, când vreau să scap de toate astea îmi imaginez că sunt. Și, imaginându-mi că sunt, încet, încet , încep să devin.

Acum, de exemplu, îmi imaginez atât de tare că sunt dincolo de alb, de luni, de frig, că începe deodată să sune telefonul. Puterea gândului face ravagii ! Cobor de pe calul meu alb cu aripi roz și îi răspund convenabil dar neconvingator lui Rică : “Da, Rică, da, sunt bine. Stau, ca de obicei, lipită de un geam geam pătrat și mă imaginez călăre. Știi tu, aripile roz”

Rică știe, l-am înebunit. De gura mea, Rică a devenit poet. Era singura posibilitate să înțeleagă metáfora din spatele calului. După vreo zece poezii în vers alb, i-am sugerat lui Rică să-și fixeze un obiectiv precis – “dacă nu crezi, strici versul”. Asta se întâmpla luni. Azi e joi și Rică m-a sunat să mă anunțe că și-a fixat obiectivul : “am hotărât să visez destinații cu ochii larg deschisi.”

Îl rog pe Rică să repete, Rică repetă, mă forțez să nu mă urc la loc pe calul meu alb, mă abțin cu greu.

Ca să mă convingă, Rică îmi spune „uite, de exemplu acum, n-ai vrea să zbori ?” E clar, am putere de convingere, Rică începe să stăpânească metáfora. Întru în joc. “Doar mă cunoști Rică, norii sunt terenul meu de joc.”

Din nor în nor, Rică îmi propune să-mi imaginez unde aș vrea să fiu, ce aș vrea să fac, ce aș vrea să ating cu privirea, să simt, să întâlnesc, să pun bine. „Tu,” zice Rică , „tu trebuie doar să-ți imaginezi, de restul mă ocup eu”.

E joi, e frig, e alb, e încă departe, e încă posibil. Ca să nu-l dezamăgesc pe Rică, intru în joc. Am 5 ore sa mă pregătesc să fiu. „5 ore și nici un pic mai mult” imi spune Rică „de-ar fi mai mult s-ar strica versul”.

Închid telefonul, părăsesc geamul pătrat și încep să devin.

Iau un geamantan albastru și-l împart în 3 părți egale.  Încep cu partea de sus . Vreau la Perugia!

Adaug două tricouri albe asortate la cer, o  pereche de blugi, un carnet cu foi albe, un pix verde, o pereche de pantofi, o umbrelă și multe zâmbete. Tot adăugand încep încet-încet să devin. Dispar pe rând frigul, albu. Joia rămâne. Imi imaginez…

La Perugia aș ajunge la 11 și un sfert fix în piața 4 Noiembrie.  Catedrala, palatul Priori, jocul acela alb-roz- marmură m-ar transforma într-un oarecare gură cască într-o mulțime de gură cască. Nimic surprinzător, m-aș adapta perfect la situațiile roz. Ar fi de data asta un roz cald, ca o briză cu miros de ciocolată neagră îmbrăcând un miez moale de nuci și alune crocante pe care localnicii l-ar numi delicat “Bacio Perugina”. Mi-ar place teribil cum suna și aș vrea să știu mai multe despre ce, cu ce și, mai ales, cum. Aș scoate carnetul cu foi albe și pixul verde și aș opri la întâmplare un trecător. Întâmplarea ar face să o opresc pe Valentina, localnica, care mi-ar dicta rar rețeta și căreia i-aș mulțumi într-o italiană învățată dintr-un dicționar vechi, împrumutat. Apoi aș pune carnetul cu foi albe și pixul verde la loc în geamantanul albastru și m-aș pierde puțin.

 

E așa de frumos să te piezi puțin. Uiți că de fapt încă nu ești, că de fapt încă nu vii și că în realitate, ești doar pe cale să devii. Pierdută fiind, aș intra în biserica Santa Giuliana și acolo m-aș regăsi. Apoi aș începe să fiu cu adevărat și aș străbate la pas urmărind traseul original care traversează vechile cartiere ale orașului –  cinci – potrivite după cele 5 porți medievale : Porte Sole, Porte Sant’Angelo, Porte Sânta Susanna, Porte Eburnea și Porte San Pietro.

În fața  Fantanii „des Volte”, mi s-ar face subit foame, o foame mare, iminentă, imposibil de  oprit, de înghițit, de mestecat. M-aș întreba, poate, de ce foamea și de ce neapărat fântana ? Poate că din cauza apei? Sau poate că din cauza lumii din jurul fântânii? Poate  din cauza coincidenței sau poate doar din vina întâmplării?

Până la urmă aș accepta incertitudinea, m-aș lăsa în voia ei, a foamei, și aș căuta un restaurant mic și cochet pe o stradă pietruită și puțin în pantă. Aș întreba în stânga și în dreapta “nu știți unde este?” până l-aș găsi ascuns în spatele unui “cipro verde” și aș comanda o “parmigiana di gobbi” – o mâncare pe bază de cardon , sos de carne și parmezan,  urmată de o “ faraona alla leccarda” – bibilică cu sos de pui și vin alb – și, ca să închei în aceași nuanța de roz-aripă, aș termina cu specialitatea casei “le torcolo” – un fel de  gogoașă pufoasă umplută cu stafide  și fructe confiate.

După amiaza ar trece lin, ca o părere. Ca o multitudine de păreri din care aș rămâne cu impresia că va trebui să revin.

Bazilica Sf. Petru cu sălile ei magnifice, cu clopotnița ei și cu picturile ei impresionante-Rafael și Caravage – mi-ar șopti “revino când vei fi cu adevărat, de la secolul al 16 – lea ai atâtea de invatat” .

Muzeul laborator “Moretti Casell” m-ar învăța arta vitraliilor și mi-ar consolida ideea că lucrul făcut cu pasiune – pasiunea unei familii din secolul al 19-lea – dărâmă timpul, ochii, sufletul.  

Pe la șapte și un pic mi-aș aminti subit de geamantanul albastru, neterminat, de aripile-roz, de nori, de Rică și de dorința lui  de a visa destinații cu ochii larg deschiși. Cu părere de rău aș părăsi Perugia și aș coborî de pe norul pufos să privesc lumea printr-un geam pătrat.

TIMPUL NU ÎNGĂDUIE VISELOR SĂ ZBURDE ÎN VOIE, NU ÎNCĂ

E din nou joi, e din nou frig , e din nou alb, e încă departe, e încă posibil. Din cele 5 ore impuse de Rică, mi-au mai rămas 3. Rezonabil ! Continui să privesc lumea printr-un geam pătrat și să adaug în geamantanul albastru  două fuste lungi, o cămașă largă, un batic, trei idei într-un plic, trei rochii cu flori roșii, un tricou alb de vânt, carnetul cu foi albe și pixul verde, un avion de hârtie.

As ajunge la Amman dimineața devreme. Foarte devreme. Orașul celor șapte coline m-ar primi cald, tăcut , adormit. Case albe, pietre, din când în când câte un taxi alb și el. Rătăcit. Ziua ar sosi somnoroasă, pe la zece și un pic. Dacă ar fi să fie să devin, s-ar întâmpla acolo, în mijlocul teatrului român construit în anul 130 înainte de Christos pentru a celebra venirea împăratului Adrian în vizită la Amman. Aș deveni încet, cu fiecare treaptă, un pic mai sus de fiecare dată. Pe la mijlocul teatrului m-aș opri să-mi privesc devenirea. Abruptă, extrem de abruptă !

M-aș gândi la Rică și aș căuta metafora potrivită. Suntem ceea ce ne imaginăm . Acolo, în mijlocul istoriei, m-aș imagina explorator și mi-aș da drumul la aripi. Să zbor. Să văd. Să simt. Să știu. Aș ști prima dată la Madaba, în fața uneia dintre cele mai vechi hărți a Țării Sfinte : Palestina , Betleem, Ierihon, răul Iordan, Marea Moartă. Aș sta să devin și aș deveni cu adevărat în drum spre muntele Nebo, acolo unde se crede că este îngropat Moise. De sus, din vârf, aș privi drumul care ne-a făcut să fim ceea ce suntem. Cărarea aceea șerpuită prin istorie care duce la noi. Pietre, soare, vânt , noi și norii. Se spune că de aici a contemplat  Moise lumea înainte de a muri. Aș simți că fac parte din ceva imposibil de transpus în cuvinte și m-aș limita să constat că trăiesc ceva ce puțini știu că și-ar dori cu adevărat să trăiască. Aș trăi intens și infinit într-o rezonanță perfectă cu cerul, norii, pietrele, praful.  

 

De jur – împrejur viața și-ar continua rostul. Lângă mine s-ar opri un turist japonez care m-ar ruga să–i imortalizez trăirea. Aș accepta zâmbind și o parte din acel moment sublim ar rămâne înscris în format digital undeva pe un stick mic, portocaliu. Aș trage concluzia că nimic nu se pierde, că totul se transformă. Pe vremuri oamenii își ciopleau trăirile în pietre, mozaicuri care rezistau timpului. Azi oamenii nu mai au timpul pietrelor, lumea se grăbește să știe cât mai repede. Cât mai mult!

Aș vrea să știu la fel de mult. Mi-aș caută aripile roz și aș coborî spre marea Moartă. M-aș opri din numărat la treapta numărul 50 și mi-aș caută un șezlong alb printre pietrele roase de sare. Apa sărată mi-ar intra în ochi și aș muri un pic la fiecare picătură. La 400 metri sub nivelul mari e cald. Al naibii de sărat și imposibil de înotat. Ar trebui să plutesc și aș constata că nu pot.  As plânge sărat și dureros până la mal și m-aș aruncă sub un jet de apă dulce la capătul unui furtun din cauciuc negru. Aș simți trăirea apei dulci anihilând sarea și mi s-ar face deodată o foame nebună.

Nebună să zbor de atâta foame!

Aripile roz și norul alb m-ar face să fiu din nou la Amman , în centrul vechi. O sală mare cu multe mese, departe de luxul restaurantelor “chic”, „Hashem” m-ar întâmpina simplu și gustos : unul dintre cele mai gustoase Hummus – pastă de năut – , un Tabbouleh gigantic – salată din roșii, pătrunjel, puțină ceapă, grâu, lămâie, sare, ulei de măsline – , falafel autentic. În drum spre vechea moschee n-aș putea rezistă “Kanafeh-ului” . Unul dintre cele mai bune din Amman se servește într-un gang din strada principală. Aș intra să cer o porție mică din variantă „light” și aș rămâne un pic acolo, la intersecția savorilor de brânză amestecată cu zahăr, lămâie și unt.

Aș rămâne acolo un infinit în plus dacă n-ar fi să fie Rică și orele lui Rică. Timpul nu îngăduie viselor să zburde în voie. Nu încă.

Pe la șapte, cu părere de rău, aș părăsi Iordania și mi-aș regăsi geamantanul albastru, neterminat, încă dezordonat așezat lângă un geam pătrat.

LUMEA E FĂCUTĂ DIN POVEȘTI DIN NOI SUNTEM O POVESTE DIN LUME

E încă joi, e la fel de frig , e  alb, e încă departe, e încă posibil. Din cele 5 ore impuse de Rica, mi-a mai rămas una. Mă decid să zbor departe, foarte departe. Îmi privesc aripile roz și le întreb cât de departe ar putea ele să fie. Aripile îmi răspund că ele pot să fie departe, foarte departe. Am încredere în aripi și termin de îndesat în geamantanul albastru  o mică parte din mine, niște ochelari de soare mari, o pereche de teniși , un tricou și patru șosete.

Îmi iau geamantanul albastru cu mine și aterizez la Tokio, seara. Tara soarelui răsare … Cunosc Japonia din romanele lui Haruki Murakami și ale lui Amélie Nothomb. Mi-o imaginez departe și diferită. În definitiv suntem ceea ce ne imaginăm că suntem. Atât de departe și atât de diferiți …

Templul Asakusa Kannon mă întâmpină semeț din umbra timpului. Clădit în anul 645, templul își are propria legendă care spune că totul a plecat în 625 de la doi frați care au pescuit din râul Sumida o statuie a lui Kannon, zeița iertării și apoi au aruncat statuia la loc în apă și statuia a revenit la ei și ei au aruncat-o la loc și tot așa până cei doi frați au tras concluzia care se voia trasă : trebuiau să construiască un templu care să reprezinte zeița. Și templul a fost , este și va fi.  

Lumea e făcută din povești din noi suntem o poveste din lume. Privesc lumea prin Poarta Tunetulu și devin vânt. Bat răzleț și neuniform de-a lungul străzii Nakamise pe care o parcurg cu gândul la aripile mele roz. Vor mai ține preț de-un vis ? Rozul cireșilor în floare de pe marginea drumului, mirosul în adierea mea, liniștea și echilibrul lucrurilor de jur impreujur, toate acestea mă fac să cred că totul, că absolut totul este posibil.

Adorm într-o aromă de „okonomiyaki”-un fel de clătită enormă umplută cu tot felul de ingrediente – varză, ceapă, ghimbir, creveți, carne de vită – pe care tocmai ce am mâncat-o cu gândul la ziua de mâine.

 

Mâine voi fi zen. La intersecția dintre curbă și asimetrie, mă voi scufundă în idealul acela minunat creat special de artiștii japonezi pentru a favoriza meditația interioară și voi caută locul acela precis, locul acela ideal pentru a clădi vise –  piatră peste piatră. Ceea ce contează în primul rând în grădinile în stilul Jôdo, nu reprezintă atat actul de a aranja pietrele cât mai degrabă capacitatea de a găsi locul. Ca și noi, pietrele au nevoie de un anume spațiu. De un anume fel de rezonanță. Ca și noi, pietrele au nevoie de estetica perfectă a vibrației interioare. Mâine mă voi plimba pe malul eleșteului alimentat grație mareei din grădina Hamarikyu Onshi Teien  și apoi voi vibra cu cele 88 de poeme reprezentate de Yanagisa Yoshiyaku în gradina Rikugien.

Azi e maîine. Mă trezesc la șapte, mănânc o Ramen –  supă cu tăiței din orez parfumată cu miso și susan  peste care adaug ceapă verde, alge negre și un ou pe jumatate  fiert – și mă gândesc la ochii holbați ai lui Rică privindu-mă mâncând Ramen la micul dejun. Există locuri care inspiră și excepții care depășesc locurile.

Apoi devin zen. Foarte zen. Aproape că încep să mă obișnuiesc cu starea de zen cand sună Rica. Revin cu geamantanul albastru în fața geamului pătrat și îi răspund lui Rică „Da, mi-am imaginat. Timp de 5 ore mi-am tot imaginat. Și, imaginându-mi că sunt, încet, încet  am devenit”. Rică se bucură și mă roagă să-i povestesc cum a fost. Ii spun.

E vineri, e cald, e verde, e foarte aproape, e foarte posibil !