Mă trezește o ceață gri, lăptoasă, undeva afara cineva țipă. „Decembrie ieși din Martie !”, zice, râd în șoaptă și încerc să nu mă împiedic.
Scări. Trepte. Pleoape.
Găsesc oglinda la capătul pleoapelor, mă uit, mă sperii, mă retrag. Există sentimente ciudate. Faci una și simți alta. Râd greu, cu lacrimi-stropi, afară se topește iarna, se topește albul, undeva, un petic de pământ se vrea verde.
E primăvară și repet : „sunt mereu vară pe dinăuntru, pe dinafară oamenii mă confundă uneori – arătați că primăvara”, zic oamenii uneori, eu mă bucur si tac. Diminețile, oglinzile ar trebui să dispară !
Privesc oglinda și încerc să dispar prima eu. Cel mai deștept cedează. Nu dispar. Eșecul e un sentiment trist și cu multe, mlte cearcăne. Închid ochii, mă imaginez vară. Funcționează ! Un moment, două momente, deschid ochii, e din nou dimineață, sunt ceea ce simt.
Simt buzele și încerc să-mi regăsesc ochii.
Diminețile sunt momentan iarnă și ochii exista undeva pierduți sub straturi groase de zile plate. Caut verdele, găsesc un bej ou de rata estompat, aproape gri. Dau zăpada la o parte, straturi-straturi, undeva, departe, năvălesc să apăra ochii. Îi ajut să năvălească, ochii își recapăta verdele și eu îmi recapăt ochii.
Undeva, la radio, cineva anunță timpul probabil. Probabil că se va topi și probabil că se va încălzi odată și odată. Zâmbesc. Toate se întâmplă odată și odată. Prăjesc ochiurile cu gândul la vară, ung feliile de pâine fredonând, buze seci șoptesc versuri fine, alandala, iarna continuă să fie, dincolo de mine.
Cânt fals și realizez că am nevoie de ceva care să-mi revitalizeze buzele. Buzele trec odată cu anotimpurile, doar sufletul rămâne să numere trecerile.
Râd și deodată încep să strălucesc. Oglinda, umilă, îmi întoarce o imagine tânără, un verde-vară intens mă străpunge. Ne privind profund și, într-un sfârșit, ne recunostem. Suntem noi, și trupul și sufletul, împreună.
Râd în hohote și iarna dispare !
Abisuri 