Un fir de iarbă dădea să cadă


Detestam sentimentul acela de nimic. Senzația aceea că până atunci mă ascultasem doar pe mine, că până atunci mă auzisem doar pe mine, că până atunci privisem imaginile acelea inexistente create doar de mine, că ignorasem totul cu bună stiintă, dintr-o nevoie de apartenentă la ceva și umplere cu ceva. Că ignorasem cu bună stiință imaginea reală, sunetele și vocea sau tocmai absența vocii, absența literelor, sentimental acela de refuz și starea de apartenentă la refuz.

Dacă aș fi fost acasă aș fi luat o cămasă albastru deschis și o altă cămasă verde cu triunghiuri fine, aș fi luat și fierul de călcat și aș fi torturat materialul acela fin până totul ar fi devenit perfect și plat, și cămășile și cearșaful gri și ar fi mirosit totul a proaspăt-spălat-proaspăt-călcat și m-aș fi lăsat purtată de non-apartenența la ceva, de sentimentul acela de detașare de tot și de toate și aș fi călcat, și călcat, și călcat până s-ar fi făcut ora de închidere la călcat și atunci mi-aș fi spus că aș fi vrut să vină oră smulsului, dar ora smulsului n-ar fi venit, nu incă, ar fi fost abia luni și lunea ar fi durut mai tare ca alte zile.

Dacă aș fi fost acasă aș fi lăsat să picure, și să picure și mi-aș fi spus că e așa de bine să picure și să un aparțin, să-mi dau seamă că nu am aparținut deloc, că mi s-a părut doar că  am aparținut când, de fapt, nu aparținusem deloc, de ce aș fi aparținut, în definitiv e atât de bine și de liber să-mi aparțin numai mie.

Dacă aș fi fost acasă aș fi lăsat să picure și aș fi realizat că mă ascultasem doar pe mine, mă auzisem doar pe mine, îmi creasem o imagine roză cu buline verzi în care învătasem să sper, să caut, să aștept să pleznească rozul ăla idiot și să rămană verdele. Dar rozul n-a pleznit și verdele a rămăs doar buline și imaginea aceea deformată de atâta roz a devenit în timp de-un patetic strigător la cer, și cerul a devenit gri, și ar fi început din nou să picure, și ar fi fost atât de bine să picure, să calc și să picure, să se mărească factura la curent de atâta călcat și factura la apă de atâta picurat. Și să nu-mi pese.

C. tăcuse timp de 125 de secunde și eu continusem să-mi închipui că picur. Undeva, afară, în spatele ferestrelor mari, un fir de iarbă dădea să cadă și îi dorisem în gând numai bine, cădere lină și aterizare usoară. În definitiv va crește altul la loc, mai verde și mai rezistent la privire, la cădere, la smulgere, și, privindu-l căzând, îmi dădusem seamă că detestasm sentimentul acela de cădere, și sentimentul acela de rupere, și sentimentul acela de neînțelegere, de lungime de undă diferită, complet aiurea în tramvai și totuși mă agătam de fir.

Extras din romanul-încă fără nume-care va apărea în curând

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s