Totul începuse într-o miercuri. Mă trezisem deschizând o ușă albă, roasă de timp. Clanța scârțâia și înăuntru mirosea a sare. Dincolo de ușă, vedeam marea, vedeam valurile și vedeam oameni. Cei doar câțiva oameni pierduți pe plajă.
Oameni grăbiți? Oameni fugăriți?
Îi priveam cum aleargă și încercam la rândul meu fuga. Nu-mi reușea decât un pas puțin dincolo de ușa roasă. Sarea lipea pașii și nisipul bloca gândurile. Prea mult praf, prea mult vânt, prea multă mare!
Vântul șuiera ridicând valurile și gropile se astupau rând pe rând. Undeva, între doi arbuști un pic ofiliți, o pălărie cu boruri albe își creea un rost printre niște pietre albe. O alee fără capăt. În dreapta ușii albe, un canal îngust mirosea a acru. În rest, nimic. Restul dispăruse odată cu marea. Până să mă dumiresc de ce, dispăruseră și oamenii. Priveam o plajă pustie si încercam să exist. Existam doar eu încercand Respiram doar eu fără să fiu. Îmi simțeam mâinile una cu clanța și privirea una cu marea. Îngrozită, închisesem ușa la loc. Greșisem lumea! Timpul îmi juca feste. Mă gândeam unde să fi greșit ? Să fi fost din vina creveților ?
Abisuri 
Lasă un comentariu