@ Sweet Ice Cream Photography
Totul provine de undeva, dar nu se știe de unde…
Noi și senzația de sfârșit. Oboseala aceea de prea mult si prea des. Prea mulți kilometri, prea mulți oameni, prea multe linii, prea rar puncte. Simțeam nevoia de deșert. De pierdere momentană și regăsire ulterioară. Căutam cu disperare un capăt. Punct si de la capăt. Nu ne mai erau suficiente clipele, aveam nevoie de secole. Unii ar numi-o depresie, atii resemnare. Dezamăgiți de oameni căutăm infinitul la un capăt de lume. Capătul de lumea părea să existe, infinitul încă se lasă doar ghicit.
Priveam scaunele goale, aliniate în fața barului și nu-mi imaginam oamenii. Goale, scaunele dădeau dovadă de o estetică perfectă. O simbioză perfectă cu tot restul. În acel moment precis mi-aș fi dorit să devin scaun. Există potențial în anumite vise… Vinul își făcea probabil de cap. Ceea ce conta era, în definitiv, visul. Suntem ceea ce visam și nu invers. « Care invers ?» m-ați putea întreba și, de bună seamă că ați avea dreptate să nu luați de bună imaginea acelui bar înconjurat de scaune. Totul golit de oameni. Doar noi și fata aceea blondă și creață și toate cheile acelea aliniate în cuie. Un capăt de lume ca oricare altul, la o margine de autostradă. Cine și-ar fi putut dori mai mult ?
Abisuri 
Lasă un comentariu