Morcheeba la ceas de seară

@ Philipp Balunovic

Totul provine de undeva, de undeva de aici…

Hotelul de dincolo de autostrada cu șase benzi ne întâmpinase cu câteva lumini răzlețe și o muzică în surdină. Morcheeba la ceas de seară, două fotolii de un roșu stins, o mochetă de un gri murdar, un miros discret de tălpi umede tăvălite prin nisip și de cauciuc de șlapi abandonați la soare, un bar mic într-un colț, niște scaune înalte și, la recepție, o fată blondă, creață, cu trăsături fine, ocupată cu niște chei. În rest, doar noi, spațiul acla mic și gustul de vin alb.

Fata cu părul blond și creț își dorise dintotdeauna să nu se fi născut blondă. Ochii albaștri, profunzi i-ar fi dorit negri și tenul alb, aproape perfect l-ar fi visat măsliniu. Încercase toată viața și nu reușise decât parțial. Încercase de câteva ori, să le numere pe degete, și fusese dezamăgită de fiecare data de rezultat. Prea brutale și prea rapide  îi fuseseră tranzițiile și prea mare diferența dintre culoare și stare. Există o stare pentru fiecare înfățișare și o culoare pentru fiecare stare. La echilibrul acesta precar dăduse fata greș de fiecare dată. Era ca și când și-ar fi dorit rochia aceea superbă, perfect mulată pe corpul acela perfect de pe coperta unei reviste oarecare și ar fi constatat cu tristețe că nu rochia reprezenta perfecțiunea ci ansamblul.

Și totuși, în pofida tuturor eșecurilor și a tuturor evidențelor,  fata cu părul blond și creț își dorea în continuare să devină ceea ce își imagina că ar putea să devină. Acesta îi era visul și această îi era lupta. Atât vreme cât exista  lupta, exista scopul și, atata vreme cât exista scopul, exista viața.

Fată ne zâmbise frumos și ne urase bun venit. Îi zâmbiserăm la rândul nostru și cerusem o cameră cu vedere la autostradă.

(va urma)