Am început să mă pierd când am devenit identică cu toți ceilalți


three green and one blue glass vases with flowers inside
@ James Cousins

Am o minte structurată după normele cerute si logica intrinsecă algoritmilor care mă definiesc. Și totuși, nu sunt atâtde pragmatică precum mă crezi! Am închis în mine un artist cu capul în noricare se manifestă din când în când zgomotos. Zbuciumată existență … Desigur,când m-am decis să îmi cumpăr apartamentul acela la bloc, primul gând a fost căera momentul să am propriul acoperiș deasupra capului. Metaforic vorbind, desigur.În realitate, acoperișul era deasupra capetelor vecinilor de la etajul 8 șiaparținea, aproape în totalitate, băncii. Idealistic abordând acest subiect, arfi trebuit să mai aștept puțin înainte de a alege.

Am ales pragmatismul și m-am mutat. Odată cu trecerea anilor însă, am început să mă sufoc. Spiritul meu artistic începea să-mi conteste alegerea inițială. Prea rigidă și exclusiv dictată de  rațional.  În momentul de față, arhitectura mea interioară este în plină tranziție. De câteva zile nu-mi mai găsesc nici starea și nici spațiul. Ca și cum lumea mea s-ar fi fisurat încetul cu încetul până ar fi ajuns în starea critică de nepotrivire. Simt că mă topesc în toate aceste spații închise si sufăr. Mă doare apăsarea pereților albi și lipsa perspectivei. Sunt o pasăre într-o colivie și am uitat să zbor. Îmi vine să-mi iau aripile și să urc, iau liftul în fiecare zi dar zborul meu nu ajunge mai sus de etajul 5. Mă înăbuș în liftul mic, holul întunecos, ușile, colorate toate la fel, mă apăsa până la asfixiere. Trăiesc într-o mulțime de elemente identice, separate de spații. Doar numerele aurii lipite pe usile verzi indică o oarecare identitate.În rest, sunt fix la fel cu toți ceilalți.

Trăiesc perfect aliniat într-un bloc de 8 etaje cu obloane standard dintr-un ansamblu de blocuri identice și urc în fiecare zi în autobuze trase la indigo. Pășesc pe bulevarde largi și mă opresc la întâmplare. Numărul 7, aleea din stânga, „perpediculară pe”. Deschid ochii și încep să număr : o bancă de-un maro toamnă, un copac, o tufă de crizanteme, un gard din plasă, niște trepte, un bloc cu 8 etaje. Mă dor ochii de atâta identic dar apreciez culoarea zidului asortată la pavajul puzzle – roz bătătorit de pași. Ridic ochii din pietre și caut cerul. Mă împiedic de nori și renunț să mai caut. Mă agăț apoi cu privirea de balconul de la etajul 5 și mă încăpățânez să rămân. De acolo, de sus, aș putea savura lumea. Lumea mea văzută de sus se întinde însă mică și foarte îngustă, până la macaralele din zare. Balconul e strâmt și durează atât de puțin încât abia ajung să încapă trei ghivece mici și o masă rotundă de plastic alb. Miroase a toamnă amestecată cu macarale de-un galben pal. Continui să mă caut dar nu mă mai gasesc….

Am început să mă pierd când am devenit identică cu toți ceilalți. Mă prind cu disperare de tufa de crizanteme, mă așez ipotetic pe banca de-un maro toamnă și devin arhitectul propriei schimbări. Sunt artistul ascuns în spatele rationalui și redevin încet-încet ceea ce mă definește cu adevărat. E momentul de redevin eu!

Privesc intens și lung spațiul cu forme identitice din fața mea și sculptez mental evadări posibile. Dărâm zidul care mă separă, construiesc o scară în spirală, lărgesc baia și sap o fereastră cu vedere la mare. Apoi, acopăr macaralele cu un voal transparent și transform voalul în val. Ascund liftul mic și întunecat într-un cub de sticlă transparent, respir și cobor din lift la ultimul etaj. Șterg norii cu guma și las loc soarelui să răsară. Sădesc o terasă cât tot etajul și apoi plantez flori. Am grijă mare la izolații si nu inund vecinii. Păstrez cu tufa de crizanteme și culoarea zidului asortată la pavajul puzzle – roz și băncii de culoarea toamnei îi dau o nouă perspectivă orientând-o cu fața la un lac. Nu, nu uit de lac. Am nevoie de lac ca de o oglindă a propriei mele transformări. Apoi sădesc un întreg parc cu tufe și arbuști în jurul lacului și trasez alei. Detest simetria direcțiilor impuse de reguli bătute în cuie, sculptez curbe și pante și continui să mă caut la intersecții imaginare.

Sunt un om așezat pe o bancă de culoarea toamnei. Caut cerul și-l găsesc repede. Nu mai există nori și nici ziduri și tufa de crizanteme a crescut mare. Miroase a fum amestecat cu frunze și macaralele au devenit amintire.  

Reclame

3 gânduri despre &8222;Am început să mă pierd când am devenit identică cu toți ceilalți&8221;

  1. N-am stiut ca o femeie poate da dovada de atâta pragmatism ! O gândire de nota bene ! Îmi plac femeile inteligente, însa doar în virtual. În realitatea obiectiva sunt extrem de imprevizibile, uneori chiar devenind periculoase si extrem de geloase !
    O seara faina, draga Abi… !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.