În definitiv, fericiți cei săraci cu duhul

@ shaquon gibson

Te spărseseși într-o joi pe un caldarâm gri și umed. Venise iarna într-un final și te acoperise cu un strat fin de vise albe în care crezuseși până într-un punct și apoi renunțaseși. Era prea frig, prea mult, prea departe și, cel mai important, părea degeaba. Sentimentul inutilității îți îmbrăcase  sufletul într-un voal fin de nerăbdare. Înghețaseși până la urmă de tot așteptând să se producă. De fapt, nu exista certitudea luminii de la capătul tunelului dar tu continuaseși să crezi până într-un punct. Nu aleseseși punctul la întâmplare, despicaseși toate firele în patru până ce te plictisiseși și renunțaseși. Nu mai exista certitudine și basta ! Ceea ce consideraseși până într-un punct drept posibilă realitate se dovedise într-un final o proiecție nevinovată a unei minți în lipsă de altceva. Atunci începuseși să te crapi. Niște crăpături fine, multe și lungi, îți omorâseră toate visele, unul câte unul. Dispăruseră, ucise, planurile de vacanță, gândul la mare, cheful de înghețată și apăruseră țurțurii pe pleoape. Fără să vrei, te transformai într-o stână de piatră rece și gri. Singurii care remarcaseră schimbarea fuseseră porumbeii. Ți se așezau pe mâini, pe umeri și pe cap și deveau una cu tine. Ți se spunea „omul cu porumbeii” și deveniseși una cu piața aceea frecventată din centrul orașului. Apoi bătuse vântul și te doborâse.

Te spărseseși într-o joi pe un caldarâm gri și umed.  Te culesesem de pe jos cioburi și mă priviseși întrebător „de ce”. „De ce” nu aveam nici eu habar și nu-ți răspunsesem. Preferasem să te privesc mut și să mă consider fericită că încă mai visez la mare. Nu exista certitudine mării dar, privindu-te, înțelegeam că despicatul firelor în patru omoară, rând pe rând , toate posibilitățile. Acum te privesc cum sorbi viața printre țurțuri și zâmbești în gol nimănui și-ncerc să-ți ghicesc vârsta. Tu îmi ghicești gândurile și, printre firimituri, îmi șoptești bătrân „nu mai conteaza, în definitiv, fericiți cei săraci cu duhul”.

Nu înțeleg de ce, dar continui să tac și încet, încet, încep să mă molipsesc.

Roman