Poate că aș închide ziua cu șapte lacate și aș uita unde am pus cheia. Sau, poate că nu m-ar interesa unde am pus cheia. Sunt indecisa și, la drept vorbind, chiar nu contează.
Ceea ce e cu adevărat este sentimentul pierderii. Uitarea la comandă. Ideea de a ignora. Cheia e substitutul uitării. Aș fi putut ignora oamenii, trecerile de pietoni, semafoarele sau trenurile. Am preferat să uit cheia. Lacătul e metafora noastră. A voastră. Vreți, nu vreți, rămâneți închiși în prejudecăți. Raționali până la durere. Nu mai puteți de atâtea lacăte dar nu vă dați seama. Și, deodata se ivește ziua când realizez că aș închide ziua cu șapte lacăte și as uita unde am pus cheia. Și atunci v -ați da seama ca ne asemănam exagerat de tare. Sunt și sunteți prizonierii propriilor obsesii. Lacătele omoară strigătele și tot restul e minciună. Sunt și sunteți prizonierii propriilor lacăte. A pierde cheie ar rezolva problema vinovatului. În definitiv asa a fost să fie. Cine ar fi putut prezice pierderea? În nici un caz eu.
Până şi din obsesii ne facem chei care deschid lacătele altor obsesii. Şi tot aşa.
Pierderea „cheii” identitatii este echivalentul blestemului primordial în care de milenii, din generatie în generatie omenirea o cauta, bâjbâind în noaptea mintii abisale, infernale, paradoxale, atemporale, universale…