Abisuri

Desenez niște nori goi și ii umplu cu oameni, cu vise, planuri, ego-uri infinite și cu multă poezie. Vers alb, oameni înghesuiți într-o forma imprecisa. Norii cedeaza și oamenii cad. Plouă din senin cu metafore și închipuiri. Se face deodată verde și începe toamna.

Cad frunze și oameni într-un galben amestecat cu resturi de nori. O forma spartă se prăbușește cu zgomot la est. Trag o linie imaginară și încerc sa reconstitui norii. Păreau goi și, dorința umplerii a provocat dezastrul. Nu sunt altceva decât un poet răstignit într-un câmp de nori sparți de prea plinul oamenilor. Caut visele printre resturi de nori și găsesc doar pietre. Se lasă noaptea ușor și nu găsesc rima. Maine promit să nu mai fac. Doare prea tare și nu are sens. Sensul îl caut răsfoind pietrele. Poate nu caut bine. Sau poate n-ar trebui să mai caut. Scriu un vis și trec la altul. Viața e măruntă și nu cer rest. Mă mulțumesc cu imaginea norilor sparți și a oamenilor părăsiți de vise și adorm. Nu pun ceasul să sune și ratez ziua de mâine. E spectaculos ce mi se întâmplă și decid să scriu o carte. 

Roman