@ patricia serna
Am învățat să-ți recunosc toate spațiile. Tot albul acela absolut pe care îl așterni între două anotimpuri inventate. Ningi alb peste zile gri și nimic nu se schimbă perioade lungi de timp. Distanța este un timp relativ între două puncte aleatoare și eu mă nimeresc să fiu mereu decalata de 1 milimetru. Tu numești asta nebunie, eu nu îndrăznesc nici acum să îi dau un nume. Ceea ce contează este că există și mă definește intrisec. Oriunde aș fi și oriunde aș încerca să dispar, milimetrul acela există și salvează.
Asta sunt, mereu la o distanță infinită între mine și tot restul.
Roman
Abisuri 
Răspunde-i lui Până peste poate – Literatura ca utopie Anulează răspunsul