În dimineața aceea ma trezisem supărată pe viață. Din cauza ceții sau, poate din alte multe cauze perfect justificate de un detaliu oarecare, vizibil cu ochii mintii dar complet nesemnificativ, imi luasem gandurile cu tine cu tot și cautasem la nesfârșit o zare. Drept în față, un gard, și, dincolo de gard, doar ceața.
În rest, niște vrăbii zgribulite, un limax înghețat pe o alee îngustă și multe frunze moarte. Mirosea a ceva de demult și de foarte departe. Senzația străpungea tâmple vestejite de ani și dădedea impresia că.
Apoi, dimineața se termina atât de repede încât nu mai știam nici cât de mult și nici până unde.
Abisuri 
Lasă un comentariu