Galben

⁃ Ieși naibii din galbenul ăsta că-mi lăcrimează ochii de nu mai pot!

Striga la el de după gard. Niște scânduri inegale, așezate una lângă alta și apoi bătute în niște cuie recuperate de la o podea mai veche. Nici măcar la fel de înalte nu erau. Privit de departe, gardul părea un pachet de cărți aruncate la întâmplare.

Îi plăcea să -și imagineze lumea altfel, tare îi mai plăcea. Era al naibii de plictisitor să ai mereu o viziune comună asupra lucrurilor. „Ca toată lumea” era genul de expresie care îl îngrozea. La ce bun să fii la toți ceilalți? A naibii plictiseală!

Mirosea acru și-i venea să vomite. Își ținea nasul într-o batistă și așeza culoarea în straturi neuniforme. În definitiv fusese alegerea lui. Se saturase să tot privească scândurile alea scorojite. În plus, de vreo câteva ori,îi intraseră și niște așchii fine în degete când se sprijinise de gard.

⁃ Un pachet de cărți, chiar și răsfirat, n-ar trebui să înțepe, își spusese atunci și decisese să vopsească gardul.

Așteptase o zi caldă, să se usuce repede vopseaua. Așteptase mult, era aprilie și zilele calde erau rare.

Prima zi caldă fusese într-o marți, la sfârșitul lunii. Dimineața fusese gri, cu niște nori groși care acopereau tot orizontul, dar înspre prânz cerul se limpezise și se făcuse cald. Vecinul, cățărat pe o scară gri, reglabila, curăța pomii de crengile uscate. Când începuse să vopsească gardul, mirosul acru, de vopsea, invadase tot cartierul. Vecinul îl privise încruntat, coborâse din pom, și venise la el, pe partea cealaltă a gardului.

⁃ Ieși naibii din galbenul ăsta că-mi lăcrimează ochii de nu mai pot!

Așa îi strigase, de după gard. Vecinul nu înțelesese ce dorea de la el. Despre ce galben să fi fost vorba? Vopseaua era de-un maro închis. Instinctiv, se îndepărtase de gard și nu-l mai salutase. Era un tip ciudat omul care vopsea gardul. Se mutase de curând în cartier, moștenise casa de la un unchi bătrân care murise în niște circumstanțe ciudate. Sosirea lui în cartier provocase o oarecare mirare. Oamenii vorbeau șoptit, făcând presupuneri. Nu părea să fie în toate mințile. Umbla îmbrăcat în culori țipătoare și, uneori, vorbea singur. Când îl salutau, răspundea politicos, zâmbind și aproape de fiecare dată începea conversații despre te miri ce. Avea un fel ciudat de a povesti lumea. Oamenii lui se numeau fluturi și micile evenimente din viețile lor, el le numea mici sfere verzi, impredictibile.

În ceea ce privește galbenul, rămăsese multă vreme un mare mister. Vecinul povestise în cartier într-o încercare disperată de a rezolva misterul, dar nimeni nu găsise vreo explicație. Cartierul era locuit de oameni seci, de vârstă medie, născuți înainte de Revoluție.

Timpul trecuse, zilele incepusera să devină din nou mici, „cât un vârf de ac”, așa începuse el să le spună și, pe șase noiembrie ninsese pentru prima dată. Sub incidența fulgilor reci, gardul părea gol și la fel de inegal. Semana și mai tare cu un pachet de cărți aruncat la întâmplare pe un câmp. Singura diferența era culoarea, un maro trist de care nici fulgii nu se lipeau. Privit de departe, din curtea vecinului sau din spatele geamurilor aburite de la bucătăriile mici de bloc, construite înainte de anii optzeci, peisajul era gri și fad. Îi lipsea cu desăvârșire ceva, ceva subtil și extrem de galben.

Așa obișnuia el să numească soarele dar nimeni nu știa.