Habar nu am de ce mi-am luat ca reper un fir de iarbă. Probabil pentru că mă plictiseam într-o asemenea măsură încât mă întinsem în iarbă și privisem timp de o jumătate de oră cerul. Era de un albastru închis și, prin el, treceau, din când în când, corbi.
De fapt nu sunt singură că erau corbi. Puteau foarte bine să fie ciori sau ulii. I-am privit ceva timp de acolo, din iarbă, încercând să -mi imaginez unde se duceau. Se învârteau în cerc, ca și cum nu erau cu adevărat hotărâți să se ducă.
Am luat un fir de iarbă între dinți și am zâmbit. Poate că regretau vara care tocmai ce trecuse? Sau, poate, își pierduseră calea? Nu ajunsesem la nici o concluzie când sunase, undeva, ceasul. Era ora unsprezece și cineva tocmai ce se trezea.
Îmi imaginam, de acolo, din iarbă, că, odată ce-si va da cu apă rece pe față și-și va freca dinții cu pasta de dinți, își va pregăti o cafea tare, fără zahar, pe care o va sorbi pe terasa din spatele casei, descoperind ce s-a mai întâmplat prin lume de pe telefonul mobil, probabil un iPhone, ultimul model.
Când terminasem să-mi imaginez, corbii dispăruseră și cerul devenise și mai albastru. Privisem din nou, îndelung, acel infinit de albastru, până mă plictisisem din nou. În lipsă de altceva, mă întorsesem pe o parte, și-mi luasem ca reper firul de iarbă. Habar nu am de ce fix acel fir și nu altul. În definitiv păreau toate la fel. Ca și corbii priviți din iarbă, ca și aroma cafelelor tari, toate păreau identice. Și totuși, privit de aproape, firul de iarbă era un reper bun. Dincolo de el, perpendicular pe orizont, creștea o vita de vie. Apoi am adormit.
Când m-am trezit, nu mai mirosea a cafea tare și reperul dispăruse, amestecat printre alte fire de iarbă identice. Abia atunci am realizat că aș putea fi oriunde, dar, dintr-un motiv necunoscut, mă încăpățânez să nu fiu.
Abisuri 