Cu tot dinadinsul

Lucrurile nu ies când vrei să iasă cu tot dinadinsul. Ieri seară, de exemplu, am vrut cu tot dinadinsul să adorm. Am stins veioza la zece fix și m-am întors pe partea dreapta. Mi-am strâns genunchii la piept și m-am forțat să respir rar. Cat mai regulat posibil. N-a mers. Apoi m-am forțat să nu mă gândesc la nimic. E practic imposibil să nu te gândești la nimic, am citit asta undeva, sau, poate, am auzit-o undeva, pare că am început și eu să mă lenevesc, n-am auzit pe nimeni stricandu-si urechile ascultând, e mult mai ușor să asculți decât să -ți strici ochii citind, așa îmi spunea bunicul când mă vedea cu vreo carte în mână, „nu mai citi atât că-ți strici ochii ” dar eu mă încăpățânam să citesc și mai mult, de parcă îmi doream cu tot dinadinsul moartea ochilor. Și totuși, n-au murit. Așa credeam eu pe vremea aceea. Au început doar să moară, încet, în șoaptă, lent. În fine, au îmbătrânii o data cu mine. Îmbătrânind așa de ușor, mi-a fost greu să îmi dau seama ca, de fapt, mureau câte puțin, în fiecare zi. În acea vară am citit treizeci de romane, unul după altul, le-am devorat, cum s-ar zice, nu știu dacă am făcut asta doar ca să-i fac în ciudă bunicului sau ca să văd dacă ochii chiar mor. Dar nu mi-a ieșit. Cu cât tin cu tot dinadinsul să -mi iasă crva, cu atât îmi iese fix pe dos. De exemplu, ieri noapte am vrut cu tot dinadinsul să dorm. După ce am stins veioza și mi-am strâns genunchii la piept, am încercat să respir regulat. Nu mi-a ieșit. Apoi am vrut să nu mă gândesc la nimic și mi-am adus aminte de bunicul. Habar n-am de ce îmi aduc atât de des aminte de bunicul. În cele mai nepotrivite momente, apare el și atunci dispar eu. Eu, cea întinsă în pat, încercând să adoarmă. În definitiv, atâta vreme cât e practic imposibil să nu te gândești la ceva, de ce n-aș putea adormi gândindu-mă la bunicul?